La 4 noiembrie 2015, premierul Victor Ponta a fost forţat să îşi asume responsabilitatea pentru acel dezastru şi să demisioneze. Cu toate acestea, în ciuda unor vădite probleme de integritate în interiorul partidului, social-democraţii (PSD) au reuşit să câştige alegerile parlamentare din decembrie 2016. Victoria pare să fi încurajat conducerea PSD până la punctual de a emite controversatul decret al cărui beneficiar imediat ar fi fost liderul PSD Liviu Dragnea. Spre fericire, după câteva zile de proteste, amploarea cărora aminteşte de Revoluţia din 1989, guvernul a cedat. 

Deşi controversele nu s-au oprit aici, retragerea ordonanţei este o victorie majoră pentru statul de drept şi democraţia din România. În comparaţie, istoricul protestelor de masă din Republica Moldova este mult mai sumbru. Dupa „Revoluţia Twitter” din Aprilie 2009, care a contribuit decisiv la înfrângerea comuniştilor în alegerile parlamentare anticipate din iulie, şi venirea la putere a opoziţiei pro-europene, protestele de masă şi-au pierdut din eficacitate. Furtul miliardului este un caz elocvent. Scandalul legat de dispariţia miliardului din cele trei bănci (sumă egală cu 15% din PIB-ul ţării) a determinat proteste în masă care au durat mai bine de un an, dar s-au epuizat căzând în umbra alegerilor prezidenţiale directe oferite „generos” de către guvernare. Ancheta privind frauda bancară continuă fără careva succes, altul decât oferirea unui ţap ispăşitor în persoana fostului prim-ministru şi lider al Partidului Liberal Democrat, Vlad Filat, condamnat la nouă ani de închisoare. Între timp, principalul rival politic al lui Filat, oligarhul şi liderul Partidului Democrat Vlad Plahotniuc, a devenit singurul factor de decizie în ţară. În ciuda popularităţii sale infime de doar 4% şi un anti-rating de aproape 90%, organizarea unor proteste de masă împotriva guvernului instalat abuziv de către Plahotniuc şi contra consolidarea puterii sale s-a dovedit a fi din ce în ce mai greu. Totuşi, liderul Partidului Platforma Demnitate şi Adevăr, Andrei Năstase, şi-a anunţat deja planurile de a relansa protestele antiguvernamentale.

Există trei diferenţe majore care fac succesul protestelor paşnice mult mai puţin probabil în Moldova decât în România:

În primul rând, protestele anticorupţie din România au izbucnit spontan, fără ca o forţă politică să le coordoneze din spate. Pe de altă parte, protestele din Moldova din 2015-2016 au avut o agendă politică clară. De fapt, au existat mai multe agende. Partidul Demnitate şi Adevăr a apărut ca o mişcare de protest civic; cu toate acestea, pentru orice observator atent al politicii moldoveneşti, intenţia de a transforma mişcarea într-un nou partid politic de centru dreapta a fost clară de la bun început. În acelaşi timp, cele două partide de stânga din opoziţia pro-rusă (Partidul Nostru şi Partidul Socialiştilor), care au susţinut, de asemenea, protestele, au avut propria lor agendă pentru declanşarea alegerilor anticipate. Partidele au deturnat protestul civic, fapt ce a distrus efectiv mişcarea.

Al doilea factor important, care subminează succesul unui protest în masă în Moldova, este lipsa unităţii naţionale. Spre deosebire de România, Moldova este o societate mult mai divizată. Clivajele etnice şi lingvistice permit politicienilor să manipuleze publicul şi să menţină status quo-ul favorabil regimului. Partidul Democrat din Moldova, ajutat de partenerul său fidel de coaliţie - Partidul Liberal - au exploatat abil aceste clivaje şi nu au permis consolidarea mişcării protestatare. În plus, regimul de la Chişinău nu s-a sfiit să facă presiuni asupra protestatarilor pentru a-i forţa să renunţe.

În al treilea rând, şi cel mai important, spre deosebire de social-democraţii din România, Partidul Democrat din Moldova nu îşi poate permite nici o concesie semnificativă din teama de a pierde puterea, căci acest lucru ar reprezenta o ameninţare iminentă la bogăţia şi libertatea liderului PD, Vlad Phahotniuc. Plahotniuc înţelege că, spre deosebire de PSD din România, partidul său nu are nicio şansă de a câştiga viitoarele alegeri, cu excepţia cazului în care rămâne la putere pentru a schimba regulile electorale prin introducerea sistemului uninominal sau mixt.

În concluzie, şansele unui protest paşnic, capabil să tragă la răspundere o guvernare a cărei legitimitate este pusă la îndoială de o bună parte a societăţii, sunt mult mai mici in Moldova decât în România. În afară de factorul economic şi demografic, orice mişcare civică din Moldova are un mare handicap congenital - clivajele ento-politice. Mişcarea protestatară va cădea inevitabil pradă diviziunile etnice, lingvistice şi geopolitice, uşurând astfel munca trustului media pro-guvernamental, care promovează neobosit agenda lui Plahotniuc. Ca urmare a eşecului protestelor din 2015-2016, atât opoziţia, cât şi publicul larg vor avea de înfruntat următoarea sfidare majoră, odată ce coaliţia de guvernare va recurge la introducerea sistemul electoral mixt într-o încercare disperată de a se menţine la putere.

Notă: Acest articol a fost publicat iniţial de către autor în limba engelză pe pagina Fundaţiei Jamestown din Washington DC, SUA