Ei sunt tinerii cărora nu le este ruşine cu tradiţiile bunicilor. Locul din România în care războiul de ţesut şi furca sunt „cool“
0
În urmă cu 12 ani, Ligia Bodea, pe-atunci o copilă de 11 ani, punea bazele a ceea ce azi este cunoscut ca Muzeul Etnografic de la Iaz. Locul nu este, însă, un muzeu tipic, cu obiecte fără viaţă, ci un loc neobişnuit de viu, în care tinerii, încurajaţi de Ligia, vin şi învaţă meşteşugurile bunicilor.
Trei case tradiţionale româneşti, fiecare dintre ele mai veche de un secol, stau aşezate în curtea unei gospodării din Iaz, o localitate sălăjeană pitorească, situată la poalele Munţilor Plopişului. Sunt casele ce formează Muzeul Etnografic al Ligiei Bodea, o tânără acum de 22 de ani, dar care la vârsta jocului cu păpuşile cutreiera prin podurile locuinţelor din sat pentru a găsi exponate pentru viitorul său muzeu, pe care şi-l dorea în casa bunicii sale. După ce copila a umplut bătrâna casă cu ”comori” tradiţionale, a adus alături încă alte două case, cumpărate din satele vecine şi relocate de meşteri pricepuţi. Iar pentru a nu lăsa locul la stadiul de muzeu şi pentru că Ligia, din dragoste pentru bunicii ei, iubeşte tot ce înseamnă tradiţional şi autentic, a început să transforme locul într-un muzeu viu, în care tinerii deschişi la minte se întâlnesc cu bătrânii satului şi învaţă de la ei meşteşugurile tradiţionale. ”Eu tot spun că degeaba inovăm, pentru că dacă uităm ce am primit moştenire de la străbuni nu putem clădi nimic durabil”, explică Ligia.
”Haba” de la Iaz
O astfel de întâlnire a avut loc chiar zilele trecute, când zeci de tineri din sat, din Zalău şi chiar din Oradea s-au adunat în Casa Birăiţii (prima casă relocată în muzeu), alături de localnici cu experienţă de viaţă şi pricepuţi în ale meşteşugurilor. Întâlnirea s-a desfăşurat după modelul tradiţionalelor ”habe” din vechime (şezători), în care ţăranii se adunau seara - mai cu seamă în serile lungi de iarnă - şi lucrau, împreună, fiecare la ce se pricepea. La haba de la Iaz câteva femei din sat i-au învăţat pe tineri cum se mânuiesc furca şi fuiorul, cum faci să zboare suveica prin bătrânul război de ţesut, cum pregăteşti materialul la sucală ori cum se fac pernele din pene de gâscă, lucruri pe care altădată le ştia oricine şi care au ajuns, astăzi, de o desuetudine acută.
Şi tot ca în vechile, în habă şi-au făcut apariţia şi hegheduşii, muzicanţi din sat care au înviorat atmosfera cu suite orchestrale de pe Valea Barcăului, făcând neîncăpătoare pentru hăbaşii dornici de dans nu numai casa, dar şi curtea din faţă.
Ateliere de lucru, cu spaţii expoziţionale
Pentru că a înţeles că salvarea meşteşugurilor tradiţionale presupune, mai întâi de toate, salvarea meşteşugarilor, iar cel mai direct mod de a face asta este de a încerca să îi ajute să-şi vândă produsele, Ligia vrea acum să meargă mai departe cu demersurile ei. ”Vreau să construim aici o şură tradiţională, care să aibă la etaj - de fapt în pod - spaţii expoziţionale, iar jos să fie ateliere în care tinerii şi meşteşugarii să vină şi să facă ceea ce ştiu: să ţeasă, să împletească coşuri de nuiele, să picteze pe sticlă. Aş vrea chiar să îi ajutăm pe tineri să înveţe să împletească garduri de nuiele, pentru că în sat mai trăieşte încă un meşter care se pricepe şi ar fi păcat să se piardă meşteşugul. În Plopiş sunt ţigani care împletesc coşuri şi fac linguri de lemn, dar se plâng că n-au unde să-şi vândă marfa. Vrem să-i ajutăm şi pe ei, vrem să promovăm toate aceste produse tradiţionale”, explică ea.
Şi pentru că tot ce şi-a propus până acum a reuşit să ducă la bun sfârşit, cu siguranţă Ligia va reuşi, şi de această dată, iar rezultatul nu va putea fi decât unul extrem de benefic pentru comunitate şi un exemplu pentru ceilalţi.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
