Vrei să vezi cu orice chip exact ce s-a întâmplat în acele ore blestemate din noiembrie 2014, când o copilă a fost sechestrată şi forţată să facă sex oral, anal, normal şi alte lucruri extraordinar de interesante pentru publicul larg celor şapte violatori, nu? Vrei să ştii exact, dar exact ce a simţit atunci biata de ea, ce mai simte acum, chiar şi dacă răspunsurile sunt extraordinar de normale şi de previzibile. Ca de exemplu: „Mi-a fost frică!” sau „Îmi e frică şi acum de băieţi!”.

OK! Dacă vrei toate astea, e bine să te uiţi fix acum în dreapta-sus a ecranului pentru că, nu!, nu vei vedea o înregistrare video a violului de o ferocitate înfiorătoare, ci vei vedea ceva şi mai interesnt. Vei vedea o căsuţă cu un ”X” în ea, pe care te rog din suflet să apeşi. Să apeşi şi să închizi fereastra, pentru că n-are rost să încerc să-ţi explic că eşti absurd, anormal şi, da, după părerea mea, cu o doză uriaşă de sadism. M-am gândit de ce un caz îngrozitor ca cel de la Văleni a fost transformat peste noapte într-o poveste atât de tipic românească, de mahala. M-am gândit cum a fost posibil ca dintr-un caz care ar fi trebuit să unească România, să ne adune pe toţi la un loc pentru a i se face dreptate fetei, am reuşit să reducem totul la absurdul de a vedea exact faţa unui om distrus pe viaţă?

M-am gândit cum de am reuşit ca dintr-o tragedie de proporţii, care ar fi trebuit să ne mobilizeze pe toţi şi să cerem dreptate, să cerem judecarea aşa cum se cuvine a celor şapte violatori, să-i tragem la răspundere pe nişte procurori şi pe nişte judecători care au dat dovadă de o clemenţă vecină cu ilegalitatea, cel puţin una morală, am transformat totul într-un can-can de prost-gust, pus în scenă cu o tactică macabră, nebună de nişte creiere mai plate decât ecranele pe care apar.  

M-am gândit cum am reuşit ca, după opt luni de la tragedie, timp în care extrem de puţini dintre noi am înţeles gravitatea acestui caz violent din Văleni, am reuşit acum, în doar câteva zile, să sărim gardurile casei victimei, să-i terorizăm părinţii, să-i alungăm de acasă, s-o dăm pe sărmana aceea nenorocită deja pe viaţă cu nume, prenume, faţă pe toate ecranele, să-i chinum toată familia, să-i răsculăm pe vecini (şi aşa răsculaţi) mai rău împotriva victimei. De fapt, împotriva victimelor. Pentru că, acum, „graţie” unor creiere spălate care au pus mâna pe pix şi pe microfoane, am făcut ca acest caz să nu aibă doar o victimă, pe fată, ci şi pe sora ei, şi pe mama ei, şi pe tatăl ei.

M-am gândit la aceste lucruri, fără uimire mare, recunosc (nefiind prima oară când asist la o piesă jurnalistică ieftină), doar cu o deznădejde îngrozitoare. Deznădejde care mi se mai şterge doar atunci când văd că, de partea cealaltă a prostiei, a can-canului, a jurnalismului de doi lei aflat în plină exapansiune, a vedetuţelor de pe ecrane care nu pricep absolut nimic din ceea ce este şi ce ar trebui să fie cu ţara aceasta, mai există şi oameni care vor să se facă dreptate. Care nu se vor lăsa prostiţi de o canapeluţă, de un microfonaş, de tot felul de purtători de camere, care habar n-au ce înseamnă meseria lor, pe care, apropos!, nu şi-o fac.

Există şi oameni care înţeleg că, în spatele acestui caz de la Vaslui, care ne-a zguduit pe unii dintre noi până în temeliile sufletelor, există o realitate. O realitate care nu se va transforma niciodată într-o normalitate, uitându-ne liniştiţi, pe canapea, la un ecran, eventual hlizindu-ne sau înjurând de mame şi de morţi cu vecinu’ de la şapte, atunci când vom vedea în faţa ochilor cum o tragedie e violată o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, tot în grup, până la infinit, de nişte farisei ai presei româneşti.

De nişte aşa-zişi formatori de opinie, de nişte impostori deghizaţi în ziarişti, de nişte mahalagioi al căror singur scop e unul mediocru şi criminal, după părerea mea: să facem circ cu toată ţara! Să arătăm noi, zerourile purtătoare de microfoane, cum se face o tragedie până la capăt! Să demonstrăm noi, ăia care n-am scris sau îndrugat vreodată un cuvânt cu adevărat înţelept, cum ducem totul în zona subumană. Acolo unde şi cea mai oribilă poveste de viaţă se rezumă la cine sare gardul primul, cine dă poza cu victima, cine scoate primul sunet de la violată şi de la maică-sa, cine face audienţa aceea care ne va aduce atâţia bani prin conturi şi multă „faimă” printre alte zerouri, încât nicio pedeapsă publică nu va mai conta.

Ce mai contează, în toată tragedia suferită de o copilă şi de familia ei, în tot tabloul acesta în care nişte magistraţi s-au făcut că nu văd oribilele fapte, că noi, restul, nu vrem să schimbăm nimic în bine? Ce mai contează că am fi putut fi noi, copiii noştri, nepoţii noştri în mijlocul acestei tragedii? Ce mai contează că noi, cei cu pretenţii de indivizi normali, noi, moralii care stăm cu gurile căscate pe canapea sau la ecrane, noi, judecătorii absoluţi ai tuturor lucrurilor din lumea asta, noi, cei care am avea puterea să schimbăm măcar un pic în bine legile ţării pe care ne-o dorim una în care să vrem să trăim, ne aruncăm laolată, de data asta nu ca spectatori, ci ca părtaşi, în mocirla unei mentalităţi, a unor judecăţi de criminali.

De criminali de suflete, de criminali în serie ai unei ţări, ai unor generaţii pe care doar le vom condamna, le vom învârti pe ecrane, le vom judeca la infinit, până când ratingul va dispărea. Până când ratingul va fi smuls de un alt viol, de o altă copilă distrusă pe viaţă, de alţi părinţi pe care îi vom păcăli că-i ajutăm (că, deh!, noi suntem vedetuţele de pe ecrane, noi suntem jurnaliştii ăia cu dreptatea-n mână). Până când alte garduri vor apărea şi iar le vom sări. Şi iar vom sta cu toţii liniştiţi pe canapea.

P.S. 1: Din păcate, unii săteni din Văleni tot nu au înţeles nimic din gravitatea problemei, aşa că va trebui să le explicăm în continuare că nu fata este cea vinovată de violul în grup şi că cei şapte violatori trebuie să primească pedeapsa pe care o merită pentru o faptă oribilă. Trebuie să le explicăm că niciodată o femeie nu-şi doreşte să fie distrusă pe viaţă, sexual, moral, psihic de nişte violatori. Va trebui să explicăm că dreptatea, normalitatea, viaţa n-au nicio legătură cu crimele, violurile, hoţiile, beţiile. De acum, sper, însă, ca noi, cei care ne mai dorim o ţară în care să vrem să trăim, să-i avem alături şi pe oamenii legii.

Partea „bună” e că „jurnaliştii” de can-can au reuşit „performanţa” - după opt luni în care „Adevărul” a scris constant despre acest caz, având iniţiativa unică a demarării unei campanii sănătoase (care a prevăzut din start o protejare maximă a victimei şi a familiei ei!) prin care să i se facă dreptate fetei - să îi dea numele şi poza pe toate ecranele, pe toate ziarele online sau nu, să sară acum gardurile peste oameni în casă, să-i violeze, aşa cum numai jurnaliştii de doi lei, mulţi, de altfel, ştiu să o facă! Opt luni în care aceşti „ziarişti” de mahala se rezumau să mai facă doar câte un copy-paste timid de pe ”Adevărul”, atât cât se le mai aducă şi lor vreo două afişări şi trei spectatori în plus.

Partea şi mai „bună” e că nu se vor opri. Nu va conta că nu vor scrie sau difuza pe ecrane absolut, dar absolut nimic jurnalistic corect, nu va conta că nu vor face absolut niciun bine fetei, familiei, comunităţii. Ei îi vor viola în continuare, în manieră „jurnalistică”, până când audienţa îi va satisface definitiv.

Ceea ce îmi doresc este ca această campanie pe care o derulam la „Adevarul” să atragă exact acei oameni care înteleg că acest subiect de la Vaslui nu e o bârfă la colţ de uliţă sau la colţ de internet. Şi îmi mai doresc să reuşim să schimbăm legile acestei ţari care ne aduc în situaţii absurde, în care şapte violatori trăiesc printre oamenii liberi.

Vă mulţumim înca o data tuturor celor care ne-aţi transmis mesaje de încurajare sau de susţinere, de orice natură, a fetei! Toate cuvintele şi tot sprijinul dumneavoastră vor fi transmise de noi fetei şi familiei ei. Vă mulţumim tutror celor care aţi înţeles că dreptatea nu se face de pe canapea, ci luând atitudine publică sănătoasă. Doar aşa putem merge până la capăt. Până acolo unde se va face, cu adevărat, dreptate. Până acolo unde ne va plăcea să trăim. 

P.S. 2: Mesaj pentru domnul Măruţă şi pentru alţi „jurnalişti” care, timp de opt luni, n-au înţeles nimic din acest caz şi care, mai grav, nu înţeleg nimic nici acum: data viitoare când ne mai furaţi fotografii, înregistrări video, documentări întregi şi o muncă uriaşă, măcar să ne citaţi. Să citaţi de fiecare dată „Adevărul”, aşa cum prevăd regulile minime de presă, de bun-simţ. Nu de alta, dar nouă, ziariştilor care chiar vrem să ne facem meseria asta aşa cum este ea, nouă, oamenilor normali din ţara asta, nu ne plac violurile de niciun fel. #violulecrima