Ultimul ţigan potcovar, maestrul focului din Isverna: „Fierul nu are niciun secret pentru mine“

Ultimul ţigan potcovar, maestrul focului din Isverna: „Fierul nu are niciun secret pentru mine“

Meşterul fierar de la Isverna-Mehedinţi FOTO Alexandra Georgescu

În nordul Mehedinţiului există un om care poate îmblânzi fierul aşa cum se făcea acum câteva veacuri, doar cu un ciocan şi o nicovală. Este ultimul ţigan potcovar autentic din Mehedinţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Localitatea Isverna este celebră în lume după ce marele explorator francez Jacques Yves Cousteau a realizat un film documentar despre  peştera de aici. Şi este celebră şi datorită legendelor care spun că la Isverna ar fi ascunse tot felul de comori, ceea ce a atras de-a lungul anilor prezenţa multor căutători de comori.

Dar cine ajunge pe tărâmul de poveste de la Isverna află că, în această localitate din zona de munte a Mehedinţiului, trăieşte ultimul ţigan potcovar autentic din zonă, care încă păstrează şi lucrează după tehnici, aproape dispărute. Când ajungi în centru satului, undeva pe o uliţă la stânga găseşti căsuţa modestă a meşterului fierar şi în curtea căreia îşi are atelierul. 

Gheorghe Bocea îi primeşte pe turişti în atelierul său cu mare bucurie şi nu pleacă fără un mic suvenir din partea acestuia. Tradiţia spune că potcoava poartă noroc, aşa că nea Gheorghe dăruieşte din toată inima acest simbol pe care îl făureşte cât ai clipi. În cămăruţa plină de unelte, meşterul este mândru de cuptorul său şi foalele acestuia vechi, tocmai din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Pe un perete stă agăţat un tablou cu Arsenie Boca.

„L-am primit de la un preot şi l-am pus aici în atelier, pentru că aici este casa mea, locul meu de suflet”, spune Gheorghe Bocea.

Fierar din tată-n fiu

Are 69 de ani de viaţă, este fierar din tată în fiu şi de când se ştie doar cu „îmblânzirea” fierului s-a ocupat. Pe străbunic, bunic, tată, îi ştie drept cei mai fierari ai satului. De când era copil, la doar 9-10 ani, îşi urmărea tatăl cu mare atenţie şi îl imita în tot ceea ce făcea fiindcă a ţinut cu tot dinadinsul să-i calce pe urme. Îşi aminteşte că avea o nicovală mică unde dădea formă la toate sărmele de aluminiu pe care le găsea prin curte.

„Tare mi-a plăcut, am lucrat mai mult de drag, aveam o nicovală mică afară, tata lucra în atelier şi eu băteam pe nicovală toate sârmele de aluminiu. Dacă făcea el potcoavă, făceam şi eu. Dacă lucra la o secure, căutam o sârmă şi-o făceam şi eu tot aşa. Totul se făcea manual, cu unelte primitive” 

povesteşte nea Gheorghe. Îşi aminteşte că uneori îşi mai supăra tătăl fiindcă îi strica lucrurile, dar nu era niciodată pedepsit aspru. „Tata avea răbdare cu mine, dar de multe ori îl împiedicam. Dacă el se ducea undeva, eu mă băgam repede în locul lui şi cam stricam lucrurile. Mă certa oţârică, dar îi trecea repede. Nu s-a pus niciodată problema să fac ceva de frica lui, din obligaţie, mi-a plăcut această meserie şi am vrut să o învăţ”.

Vremuri apuse

Erau vremuri când tatăl său nu lăsa cleştele din mână niciun minut fiindcă trebuia să onoreze sutele de comenzi venite din partea sătenilor. Era cel mai cunoscut fierar din zonă şi avea foarte mult de lucru. Pe atunci uneltele agricole erau făcute doar de fierari, aşa că la uşa atelierului întotdeauna era coadă. Oamenii cereau securi, bărzi, cuţitoaie, sfredele, scoabe, seceri, coase, greble, sape, săpoaie şi multe altele. Apoi, muşterii cu zeci de căruţe stăteau la rând pentru potcovitul cailor, plus, că în sat erau vreo 40 de perechi de boi pe care oamenii îi foloseau în agricultură. 

Parcă aude şi acum tropotul cailor, zgomotul făcut de aceştia la poarta casei. Pe atunci rar trecea câte un vehicul prin sat. Pe vremuri se câştigau foarte mulţi bani pentru că erau multe căruţe şi pluguri, iar cine făcea această meserie era respectat în toată zona. „Pe atunci nu existau tractoare în zonă, se lucra foarte greu munca câmpului, iar oamenii cumpărau uneltele de la fierar, nu se găseau în comerţ. Cereau săpoaice, furci, topoare, plus că în sat erau vreo 40 de perechi de boi cu care arau pământul, cai erau mai puţini”, îşi aminteşte nea Gheorghe.

A rămas fără tată la 17 ani

Viaţa avea să fie mult prea aspră cu Gheorghe fiindcă nici nu apucase să facă 18 ani şi s-a trezit cap de familie. Tatăl a plecat mult prea devreme din această lume şi Gheorghe a fost nevoit să-şi crească ceilalţi şase fraţi. La 17 ani, când s-a petrecut necazul, era deja fierar în toată puterea cuvântului, meseria nu mai avea niciun secret pentru el. Din toţi fraţii lui doar Gheorghe a fost cel care a învăţat tainele acestei străvechi îndeletniciri şi este mândru că a dus tradiţia familiei mai departe.

Tristeţea meşterului

Acum la 69 de ani, meşterul de la Isverna îşi exprimă durerea că nimeni nu va duce meseria sa mai departe. Din acest motiv, şi atelierul său se va stinge odată cu meşterul Gheorghe Bocea din Isverna: „Atelierul meu va fi părăsit,  şi o casă nouă dacă nu mai locuieşte nimeni în ea, la fel se întâmplă”.


Nea Gheorghe spune că ar fi vrut să aibă ucenici, tineri care să ducă tradiţia mai departe, să-i înveţe tainele acestei meserii, dar feciorul său, înfiat, nu a vrut să înveţe această meserie şi nici vreun tânăr din sat nu s-a arătat interesat de acest meşteşug. „Din 1814 atelierul acesta nu a stat niciodată. Foalele cuptorului au fost aduse de peste munte şi sunt de pe vremea lui Cuza. Cuptorul l-am mai reparat, dar îmi fac treaba cu el. Şi nicovala aceasta o avem tot din 1814”, spune meşterul.

„Mă joc cu fierul”

Meseria lui de fierar iscusit este una pe care o face pur şi simplu cu ochii închişi. Nu duce lipsă de clienţi nici acum fiindcă în zonă nu mai trăieşte nimeni cu experienţa lui. „Fierul nu are niciun secret pentru mine, mă joc cu el, produsele mele sunt foarte apreciate. Mie îmi place foarte mult să lucrez, o fac din plăcere, nu mă interesează banii, dacă vor să-mi plătească bine. O fac din drag. Am trăit numai de pe urma fierăriei, am avut valoare şi m-au apreciat oamenii, fiindcă am făcut un lucru bun”, ne spune meşterul fierar de la Isverna.

citeste totul despre: