Mesaj pentru revoluţionarii cu diplomă: “În haita lui Iliescu s-au înhămat cei atraşi de pensii, premii, tinichele, pământuri, spaţii comerciale”

Profesorul universitar Vasile Popvovici, fost deputat şi ambasador al României în Portugalia şi Maroc, a tras o concluzie tristă la finalul evenimentelor dedicate celor 30 de ani de la Revoluţia anti-comunistă.

Timp de aproape un an Universitatea de Vest din Timişoara, prin conducerea ei, rectorul Marilen Pirtea şi prorectorul Mădălin Bunoiu, a făcut toate eforturile pentru ca revoluţia să fie cinstită cum se cuvine la ceas aniversar. 

Universitatea de Vest a fost singura instituţie din Timişoara ce a elaborat un plan complex şi de durată pentru a întreţine vie memoria evenimentului din 1989. 
 

Ca să nu rămână un program limitat la mediul academic, ci unul viu şi deschis pentru toată comunitatea, UVT a mizat pe profesorii direct legaţi de 16-22 decembrie 1989 şi de Proclamaţia de la Timişoara.  

După un an de zile de conferinţe, cursuri, expoziţii, intervenţii în media, articole şi volume, profesorul Vasile Popovici, unul din participanţii la revoltele anti comuniste din Timişoara, încă din primele zile, unul dintre organizatorii evenimentelor de la Universitatea de Vest, a ţinut să facă câteva observaţii, de la care s-a abţinut până acum. 
 

Fostul deputat (în legislatura 1992-1996), ambasador în Portugalia (2006-2011) şi Maroc (2011-2016) a adresat mesajul pe pagina sa de Facebook. 
 

“Mesajul de faţă se adresează mai ales revoluţionarilor cu diplomă, imensă capcană inventată de mizeria politică numită Ion Iliescu şi de banda lui de profitori post-revoluţionari. Aşa cum personal am susţinut mereu, din 1990 până azi, inclusiv ca parlamentar, de pensie şi ajutoare n-ar fi trebuit să beneficieze decât familiile îndoliate în decembrie 89 şi răniţii cu handicap. Toţi cei care am participat la proteste atunci am făcut-o, presupun, strict din motive de conştiinţă. Răsplata tuturor trebuia să fie bucuria izbânzii şi şansa că, pentru prima oară sub comunism, vorba noastră şi fapta noastră au ajuns să fie în acord. Însă, între timp, totul a fost transformat într-un comerţ de conştiinţe. În haita lui Iliescu s-au înhămat, mai devreme sau mai târziu, valuri, valuri de revoluţionari, atraşi de pensii, premii, tinichele, pământuri, spaţii comerciale, iar procesul acesta ruşinos pare că nu mai are sfârşit. Ce profundă descalificare morală!

Vorbind strict despre timişoreni, credeam că pentru ei, ca locuitori ai unui oraş multicultural şi mândri de condiţia asta, e cât se poate de clar că revoluţia a reuşit prin unitatea etniilor. De ce am strigat noi atunci de sute şi sute de ori „Unitate!”, dacă nu pentru că am înţeles că în unitate stă forţa noastră? Azi încă, există revoluţionari şi timişoreni care ar diminua sau chiar ar anula meritele pastorului Tökés, fiindcă ştiu ei, precum Securitatea şi Ceauşescu în persoană, că pastorul a fost în solda Budapestei. Pentru aceştia, revoluţia ar trebui să urmeze până la un punct scenariul lui Ceauşescu şi al Securităţii, iar de la acel punct încolo, anume din momentul când intră ei înşişi în dispozitiv, revoluţia ar urma scenariul „adevărat”. Aberaţii interesate, atribuiri de merite exagerate! Cei ce au fost în stradă în 16 decembrie şi susţin aceste teze calcă în picioare, sub presiunea unui naţionalism descalificant, propriul lor act de patriotism şi curaj, nesocotesc condiţia lor multiculturală de timişoreni şi sfârşesc prin a ceda ruşinos, la spartul târgului, în faţa tezelor securist-comuniste.

Cine îşi închipuie că fără puţinii ce au fost în 16 decembrie în stradă ar fi existat ziua de proteste însângerate din 17, cine îşi închipuie că fără 16 şi 17 ar fi început să fiarbă întreprinderile, cine crede că întreprinderile ar fi ieşit, în uriaşe coloane ale protestului, venind din cele patru zări spre centru şi umplând văzduhul Timişoarei de forţa nemaiuzită a glasului lor, forţă umană ce a împins tancurile, şirurile de soldaţi şi ofiţeri ai armatei, Securităţii şi Miliţiei înarmaţi până în dinţi, acela e pur şi simplu interesat, fie că e revoluţionar cu diplomă, fie că e simplu securist interesat de rescrierea istoriei. Iar cine a ieşit la proteste a fost adus în stradă de propria sa conştiinţă şi de propriul său curaj, fără perspectiva vreunui avantaj altul decât de a trăi într-o ţară liberă. 
 

Personalizarea excesivă a revoluţiei este necinstită şi jigneşte miile de oameni ce au fost acolo şi nu cer nimic. Nu doar că nu cer nimic, dar nu ar accepta nimic pentru ceea ce a fost un legământ între persoana lor şi conştiinţa lor, un act pur spiritual, dacă nu de-a dreptul sacru. Nu sunt vorbe mari, e realitatea cea mai reală.

Există o logică internă a săptămânii revoluţiei, fără de care nimic nu se poate explica decât prin teorii ale complotului, ale intervenţiei străine, ale aşa-zisei pactizări între forţele de represiune şi demonstranţi. Să fie clar: forţele de represiune n-au cedat în Timişoara decât pentru că nu mai puteau conta pe susţinerea bazei lor, a soldaţilor şi a gradelor mici, după zile de interacţiune, în stradă, între populaţie şi soldaţi/ofiţeri (se uită că eram oraş ocupat la propriu de forţele de represiune: zi şi noapte, din 17 până în 20 decembrie, ne-am mişcat atunci printre şiruri nesfârşite de oameni înarmaţi, în uniformă militară şi în civil, cu arma la piept, încărcată cu muniţie de război, militari şi securişti şi miliţieni dublaţi de tancuri, tanchete şi camioane cu tehnică militară).

Revoluţionarii din baloanele Operei şi Judeţenei de Partid au existat doar pentru că în faţa lor s-au aflat zeci de mii de oameni, detaliu ce nu ia nimic din meritul celor ce au urcat acolo, dar detaliu ce pune lucrurile în echilibrul lor. Orice altă revendicare exagerată e o impostură.

Şi revenind la rolul conştiinţei: ea există sau nu există. 
 

Conştiinţa nu poate exista o săptămână, după care se evaporă în neant. Conştiinţa e o afacere de durată şi un examen permanent. Dacă l-ai trecut o dată nu însemnă că îl treci mereu. Atunci când ai fost între cei două sau trei sute de protestatari din faţa bisericii reformate, în 16 decembrie, sau când ai fost cu zecile de mii începând cu 20 decembrie, cum oare poţi sfârşi, în lunile care au urmat, în braţele lui Iliescu, care-i numise miniştri şi-i păstrase în funcţii pe călăii Timişoarei şi ai Bucureştiului, Stănculescu, Chiţac, Guşe? Sunt întrebări pe care dacă nu le punem nu înseamnă că le şi uităm”, a  scris Vasile Popovici.