În pielea unui reporter de război, în urmă cu 30 de ani, la mineriada de la Bucureşti. „Democraţia este, totuşi, departe“
0Publicistul Lucian Vasile Szabo, profesorul la Universitatea de Vest din Timişoara, a fost în Bucureşti în 13-14 iunie 1990. A trăit din plin ambele zile.
În urmă cu exact 30 de ani Lucian Vasile Szabo „intra în pielea unui reporter de război” şi nota cu deznădejde că „Democraţia este, totuşi, departe”.
„Eram tânăr, purtam plete şi aveam un hanorac pe care era brodat mare <Golan>”, a comentat Lucian Vasile Szabo.
Articolul „Sânge, Sânge, Sânge…”, publicat în ziarul Timişoara, în 16 iunie 1990, a fost postat pe pagina de Facebook a Asociaţia Memorialul Revoluţiei.
“Am pleat marţi, 12 iunie, la Bucureşti cu treburi administrative. Acolo era linişte. Credeam că am să-mi rezolv problemele şi am să mă întorc repede la Timişoara. Evoluţia evenimentelor m-au determinat să renunţa la ceea ce aveam de făcut (de altfel nici nu mai aveam cu cine să stau de vorbă) şi să intru în pielea de reporter de război. Şi, vă rog să mă credeţi, nu este nicio exagerare.
“La răscruce de gânduri”. Sub titlul de mai sus ar fi trebuit să scriu un articol. Voiam să-l scriu marţi seara după ce trecusem prin Piaţa Univesităţii.
Nu credeam că acţiunea sublimă începută în 22 aprilie ar putea să degenereze atât de mult.
La faţa locului se aflau puţini dintre cei care susţineau revendicări. Printre ei, greviştii foamei. Gestul lor rămâne o probă de înaltă moralitate. Un sacrificiu cutremurător. În jurul lor era o curăţenie perfectă. Nu acelaş lucru l-am aflat în zona pasajului de la Universitate. Existau, de fapt, două zone, aflate foarte aproape una de alta, despărţite însă de un camion TIR parcat perpendicular pe axul bulevardului Magheru. În sus, spre Intercontinental, curăţenie. În jos, deci şi în zona pasajului, înspre bulevardul 1848, o mizerie cruntă. Pe aici foiau bişniţarii şi tot felul de persoane dubioase.
Se comercializau bere la suprapreţ, ţigări străine, sendviciuri, ziare…La un moment dat au apărut două femei mai “bronzate”. Aveau cu ele un grătar. Pe el pregăteau, chiar sub zidul Universităţii, mititei. Intenţionam să scriu un articol referitor la aceste lucruri. În locul în care au murit oamenii în decembrie, în locul în care ar fi trebuit să se aprindă lumânări, se instaurase un bâlci mizerabil.
Piaţa Tien An Men Bucureşti
Miercuri dimineaţa, în jurul orei 4, când în zona pieţei se aflau doar greviştii foamei şi câţiva susţinători ai acestora, au fost înconjuraţi de sute de poliţişti ajutaţi de persoane în civil (?!). Majoritatea celor aflaţi acolo au fost arestaţi.
Corturile din faţa Teatrului Naţional au fost tăiate cu baioneta. Câţiva dintre grevişti au reuşit să se refugieze în holul hotelului Intercontinental. Portarul de aici a închis uşa. Chiţacii (pardon, poliţiştii) au făcut praf uşile hotelului. Au intrat şi au început să-I lovească pe cei refugiaţi acolo. I-au arestat şi i-au împrăştiat pe la mai multe secţii de poliţie. În ciuda afirmaţiilor făcute de către preşedintele Iliescu, greviştii nu au ajuns la spital.
Flăcări pe o ploaie torenţială
Poliţia a rămas stăpână pe piaţă până la prânz. Încă de dimineaţă, în zonă au început să se adune manifestanţi. Agenţi ai forţelor de ordine, sprijiniţi de aceleaşi persoane în civil, au făcut în continuare arestări, dovedindu-se excesiv de violenţi.
Cei prinşi erau bătuţi cu cruzime. În jurul orei 12, a început o bătaie generală între forţele de ordine şi manifestanţi.
În ciuda tuturor apelurilor făcute pentru instaurarea unui dialog, acesta nu s-a realizat. Au existat mai mulţi răniţi de ambele părţi. La ora 14,30, mulţimea demonstranţilor a dat peste cap forţele de poliţie, silindu-le să se retragă, deşi acestea erau dotate cu scuturi, căşti şi bastoane.
Când demonstranţii au ocupat piaţa, din rândurile acestora s-a desprins un grupe de persoane deosebit de violente. Acestea au continuat să-i urmărească pe poliţişti, ducând la agravarea conflictului. Ambele tabere se foloseau de pietre, bâte, sticle.
În momentul în care au început incendierea autovehiculelor poliţiei, o mare parte a celor din piaţă s-a opus, exprimându-şi cu glas tare dezacordul.
Însă indivizii fanatizaţi, aflaţi într-o maximă surescitare au făcut apel la sticle cu benzină, cunoscutele cocktailuri Molotov, cu care au incendiat maşinile.
Sânge…
Au urmat evenimentele de la sediul secţiei de poliţie. Ploua torenţial. Mă aflam la adăpost şi, din cauza ploii, dar şi din pricina evenimentelor ce se derulau cu repeziciune. Din acel loc am putut observa faptul că sediul poliţiei ardea, la etajul I, înainte ca demonstranţii să fi forţat intrarea!
Se vehicula ideea că anumite persoane au prins prilejul de a distruge documente compromiţătoare despre activitatea acelei instituţii.
Vin oamenii de bine, dar şi oamenii de rău
Au avut loc ciocniri până noaptea târziu. Starea de lucruri se mai liniştise într-o oarecare măsură, când a apărut comunicatul preşedintelui ţării. Prin el se cerea ajutorul populaţiei pentru a fi apărate anumite instituţii. Numai că o mare parte a celor sosiţi la faţa locului au trecut în “tabăra” demonstranţilor. Cred că s-a făcut o mutare greşită cu acel comunicat, deoarece s-a ajuns la ciocniri între grupuri de oameni care, în fond, doreau acelaş lucru.
Episodul cu televiziunea este cunoscut. Este tragic că aici nu s-a găsit o cale de dialog şi s-a ajuns la violenţă.
Demonstranţii cereau să se dea pe post caseta cu evenimentele ce avuseseră loc la ora 4 dimineaţa, în faţa hotelului Intercontinental. Au apărut însă extremiştii, făcând orice dialog imposibil. Dimineaţa aveam să văd clădirea televiziunii. Toate geamurile erau sparte.
În zorii zilei
În drum spre aeroport, trec din nou prin Piaţa Universităţii. Se făceau curăţenie. Câţiva mineri bat un ţigănuş. Îi strigă că a furat. Rarii opozanţi sunt rapid anihilaţi. Mai iau pe spate câte o coadă de lopată sau de târnăcop. Atmosferă aproape calmă. Doi mineri aduc un tânăr plin de sânge. Din când în când îl lovesc. O femeie cere să nu mai dea în el. Un alt miner se apropie de ea. Pare agresiv. Îl rog să se liniştească.
La Univesitate, un miner se caţără pe zid până la etajul I. Forţează un geam şi intră. E ora 6.30.
Plec din Bucureşti cu iluzia că toată violenţa de acolo a fost un vis urât. Democraţia este, totuşi, departe”.
Citeşte şi:
30 de ani de la mineriada din 13-15 iunie: Patru morţi, peste 1.300 de răniţi şi niciun vinovat
Se încarcă comentariile...
