Viaţa ţăranului român interbelic: trăia în căsuţe din chirpici sau lemn în care iarna mai erau adăpostite şi animalele

Viaţa ţăranului român interbelic: trăia în căsuţe din chirpici sau lemn în care iarna mai erau adăpostite şi animalele

Casele erau acoperite în general cu paie sau stuf

Viaţa ţăranilor români era precară în perioada interbelică. Tinerii se căsătoreau de la vârste foarte fragede, după care începeau să muncească în gospodărie, trăiau în case cu o cameră sau două din chirpici sau din lemn în care înghesuiau toţi membrii familiei, iar uneori, iarna, mai erau băgate şi animalele. Media de viaţă era la începutul secolului al XX-lea de numai 32 de ani.

Familia şi căsătoria erau adevărate instituţii în mediul rural. În general, familia se ocupa din timp să le asigure copiilor câte o suprafaţă de teren pentru a o lucra atunci când se vor aşeza la casa loc. Rudele apropiate celor căsătoriţi îi ajutau să îşi construiască o casă nouă.
 
În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre băieţi, care urma să o moştenească, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile. În momentul căsătoriei, fetele primeau şi ele pământ, dacă familia era înstărită, dar, în general, zestrea lor consta din lucruri care erau necesare la întemeierea noului cămin, care se aflau în renumita ladă de zestre.
 
„Vârsta căsătoriei era mică. La băieţi ea începea de la 15-16 ani, în timp ce la fete de la 12-13 ani. Chiar statisticile oficiale luau în calcul la rubrica „căsătoriţi” persoanele ce împliniseră vârsta de 13 ani. Erau puţini cei rămaşi necăsătoriţi. Dintre aceştia, bărbaţii proveneau din rândul argaţilor şi ai lucrătorilor de fabrici (navetiştii), categorii foarte sărace, iar din rândul femeilor făceau parte cele care aveau infirmităţi fizice. Tocmai pentru că instituţia căsătoriei era sacralizată de Biserică, în mediul rural concubinajul era mai rar decât la oraş“, arată profesorul de istorie Sorin Buzatu, în lucrarea „Viaţa cotidiană a ţăranului român în perioada interbelică“. 
 

Divorţuri mai multe în mediul urban

 
La ţară divorţurile erau mai rare. Femeile văduve nu se mai căsătoreau decât în cazuri excepţionale, în vreme ce bărbaţii văduvi îşi căutau o nevastă pentru a se ocupa de gospodărie.
 
„Pe ansamblul întregii ţări, media ratei divorţurilor crescuse în decurs de 30 de ani deaproape 200 de ori, subliniind o oarecare deteriorare a relaţiilor din cadrul familiei clasice. Astfel, în 1901 au fost înregistrate 2,2 divorţuri la 10.000 de locuitori, în 1910 proporţia a crescut la 4 din 10.000 de locuitori, în timp ce în 1920 ea a atins 4,8 la 10.000 de locuitori, în 1932 pentru ca să fie de 420 la 10.000. În mediul urban se înregistra chiar mai mult, adică 96‰, sau 960 la 10.000 de locuitori. O explicaţie a creşterii ratei divorţurilor la oraş ar fi dezrădăcinarea. Veniţi la oraş, ţăranii pierdeau legătura cu comunitatea din care făceau parteşi o dată cu aceasta deprinderile religioase, pe care se ancorau tradiţiilesusţinătoare a unei familii patriarhale puternice. Controlul Bisericii şi alcomunităţii asupra lor era, în mediul urban, mult diminuat. Chiar unii intelectuali din perioada interbelică considerau oraşul ca un generator de efecte negative şi distructive asupra familiei“, mai arată istoricul Sorin Buzatu.
 
Totuşi, în Europa, românii erau consideraţi ca fiind buni familişti, România înregistrând cel mai mare număr de căsătorii de pe continent. 
 

Medie de viaţă scăzută

 
Bărbaţii se ocupau mai ales cu muncile câmpului, iar femeile se dedicau în special treburilor gospodăreşti.
 
„Neavând bani să-şi cumpere haine de la oraş, ţăranii foloseau îmbrăcămintea confecţionată acasă de soţiile lor. Ele torceau mai ales cânepă, in şi lână. Uneori, în familiile sărace, fără pământ sau cu pământ puţin, bărbaţii erau nevoiţi să-şi părăsească familia săptămâni întregi, ca să meargă în târguri îndepărtate pentru a-şi vinde diverse produse agricole sau meşteşugăreşti, sau pentru a practica micul negoţ şi cărăuşia. De multe ori acest efort lăsa urme. Se îmbolnăveau pe drumuri, pentru că mâncau chiar mai prost decât acasă, dormeau puţin, de multe ori în căruţă (mai ales cărăuşii), nu aveau condiţii pentru a se spăla etc.Viaţa ţăranului român era grea, iar alimentaţia, în general, insuficientă. Durata medie de viaţă în România era scăzută. La începutul secolului se cifra undeva în jur de 36 de ani, dar nu se baza pe o statistică completă, ci pe calcule aproximative. În 1932 era estimată, de această dată potrivit datelor statistice, la 42,01 ani“, se mai arată în lucrarea „Viaţa cotidiană a ţăranului român în perioada interbelică“. 
 
Şi viaţa femeii era foarte grea. Numeroasele naşteri consecutive, la care se adăugau surmenajul, malnutriţia sau chiar subnutriţia, contribuiau la epuizarea organismului feminin. Pentru că părinţii erau ocupaţi cu muncile, copiii de la ţară nu beneficiau de atenţia cuvenită. Ei creşteau mai mult singuri. „În timpul muncilor agricole, copilul mic era lăsat acasă în seama fraţilor şi surorilor mai mari. „Nici măcar copiii sugari nu beneficiau de o atenţie sporită. Copiii erau privaţi şi de asistenţa medicală. De altfel, din cauza aceasta şi din lipsa unei igiene preventive, foarte mulţi copii mureau de maladii epidemice, iar alţii rămâneau cu sechele grave de pe urma bolilor de care suferiseră“, a notat Sorin Buzatu.
 

Ţăranii se distrau la cârciumă, bâlciuri şi hore 

 
În zilele de sărbătoare, bărbaţii se adunau în faţa primăriei unde discutau politică, dar şi despre recoltă, preţuri şi alte problemele cotidiene.
„O bună parte din timpul liber şi-o petreceau la cârciumă, unde discuţiile aprinse degenerau adeseori în înjurături sau chiar bătăi. Femeile ieşeau la poartă, se aşezau pe şanţul din faţa curţii şi discutau probleme de familie şi despre treburile casnice. Duminica sau în zilele de sărbătoare familiile se reuneau cu rudele lor şi luau masa în comun. Alteori naşii şi finii se vizitau reciproc. Existau zilele de bâlci sau de târg când unele familii, parţial sau în întregime, părăseau satul pentru a asista la aceste evenimente, care le scoteau din anonimatul cotidian. Cel mai plăcut prilej de petrecere a timpului liber la ţară era reprezentat de nunţi şi hore. Aici era locul unde se întâlneau băieţii şi feteleşi unde îşi făceau în mod discret declaraţii de dragoste. La hore veneau şi părinţii tinerilor, ca la un spectacol pentru întregul sat. Horele se organizauîn aer liber“,
menţionează istoricul.
 
Cu ocazia acestor evenimente şi mai ales la slujba de duminică, ţăranii se îmbrăcau cu ceea ce aveau mai frumos şi mai bun. În restul timpului, ei purtau adesea haine cârpite şi ponosite. Îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie. În perioada interbelică se mai purta încă, în multe regiuni ale ţării, costumul popular. Tineri tindeau însă să imite portul de la oraş. La nunţi, mirii şi naşii îşi comandau haine din stofă, ghete şi pălării de la oraş. 
 

Cum erau locuinţele ţăranilor 

 
În mediul rural existau trei mari feluri de locuinţe: casele de munte, cele de deal şi cele din zonele de câmpie. Cele de la munte reprezentau cam 35% din casele din România. „De regulă, ele aveau temelii de lemn, de bolovani sau de prundiş de râu, fiindconstruite din bârne, peste care se aşeza un strat de tencuială, fiind acoperite cu paie sau cu şindrile. Aceste locuinţe erau în general, mai solide şi mai confortabile decât cele de la deal şi mai ales, decât cele de la câmpie. Zonele de şes erau sărace în păduri, fapt ce a determinat populaţia localnică să-şi construiască case din chirpici, fără o temelie propriu-zisă, cu pământ bătătorit pe jos, fără podele şi acoperite cu stuf sau coceni de porumb, fiind foarte rudimentare în privinţa stilului şi al confortului. Casele din regiunile de deal, nu aveau nici ele temelii, ci erau aşezate direct pe pământ. Majoritatea lor nu erau podite. Acoperişul lor era din stuf sau din paie“, explică Sorin Buzatu. 
 
În Oltenia, situaţia locuinţei era şi mai gravă. Ele erau mai mici, aveau pereţii din nuiele sau din lut şi erau acoperite cu paie, coceni sau trestie, având ferestre fixe astupate cu hârtie şi fiind lipsite de mobilă, în afară decâteva scânduri, acoperite cu o rogojină, pe care dormeau laolaltă câte 7-8 persoane.
 
„Totuşi, după reforma agrară s-a constatat un progres în sistemul de construcţie al locuinţelor. Astfel, în satele de şes situate în apropierea unor fabrici sau târguri de cărămidă s-a început înlocuirea chirpiciului cu cărămida, iar ţigla a luat locul stufului şi cocenilor. Cu toate acestea, casa ţărănească continuă să rămână sub limita confortului elementar şi de siguranţă a sănătăţii.
 
Cum tinerii căsătoriţi se separau de gospodăriile părinţilor, multe locuinţe au fost ridicate în grabă, fiind de fapt improvizate, urmând a fi definitivate şi extinse în viitor. Existau numeroase case cu o singură cameră. Aici erau îngrămădite toate obiectele, bune sau rele, necesare sau nu. Aceste case serveau deopotrivă de bucătărie, sufragerie şi dormitor pentru întreaga familie oricât de numeroasă ar fi fost ea. În casele cu două sau mai multe încăperi, una din camere, în general, cea mai mare, era destinată pentru primirea oaspeţilor. Aceasta era mobilată cu cele mai bune lucruri ale gospodăriei, nefiind, de obicei, folosită de membrii familiei. Cea de-a doua cameră era folosită caodaie de dormit. Dar nici aceste locuinţe nu erau departe de primele din punctul de vedere al confortului“, se mai menţionează în lucrarea „Viaţa cotidiană a ţăranului român în perioada interbelică“. 
 
Casele dispuneau de o vatră de foc pe care se cocea pâinea şi se făcea mâncarea. În Vechiul Regat media celor care locuiau într-o singură cameră era mai mare decât în restul regiunilor din ţară. 
Iluminatul locuinţelor se făcea cu lampa alimentată cu petrol. Se mai foloseau şi lumânări din seu de oaie. După 1918, camerele au devenit mai luminoase deoarece tradiţionala piele de burduf care se punea la ferestre a fost înlocuită cu geamuri de sticlă. 
 
Încălzirea camerelor se făcea de regulă cu lemne. În zonele sărace de câmpie, unde nu erau păduri în apropiere, se foloseau cocenii, paiele, sau chiar baliga uscată de vacă sau de cal.
 

Dormeau cu animalele în casă

 
Alături de casă se aflau restul anexelor: grajdul pentru vite, coteţul pentru porci, poiata păsărilor, şopronul în care se ţineau uneltele. Ţăranii înstăriţi aveau fânar, o construcţie din lemn, acoperită , în care se depozita nutreţul pentru vite.
 
Cele mai frumoase case din mediul rural erau conacele boiereşti. Acestea fuseseră în marea lor majoritate construite înainte de Primul Război Mondial. 
 
În Oltenia şi în alte zone din sudul şi estul Munteniei, în familiile sărace şi cu mulţi copii, se dormea pe jos, pe rogojini din papură. Un obiect de mobilă nelipsit din interiorul locuinţei ţărăneşti era lada care prezenta o mare variaţie de forme şi dimensiuni. În casele ţărăneşti, pe perete, întotdeauna spre răsărit, se aflau aşezate icoanele. Alături de icoane se punea uneori un pistornic, buchete de busuioc, iar deasupra un ştergar.
 
Potrivit lucrării lui Sorin Buzat, statistica locuinţelor din anul 1929, efectuată din iniţiativa Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, de altfel singura lanivelul întregii ţări în perioada interbelică, a găsit în mediul rural următoarea situaţie în privinţa locuinţelor: din cele 3.078.820 de imobile rurale, 772.594 erau construite din cărămidă, 169.881 din paiantă, 1.022.556 din lemn, 40.485 erau bordeie, iar restul de 1.073.304 erau construite din chirpici.
 
În camerele supraaglomerate, mai ales iarna, ţăranii aveau prostul obicei de a adăposti şi unele dintre animalele din gospodăria lor: viţei, miei, purcei abia născuţi şi cloştile care îşi aveau cuibul sub pat.Ţăranii erau foarte reticenţi faţă de medici şi tratamentele medicale, la care recurgeau rar. 
 

Aproape jumătate dintre locuitori erau analfabeţi

 
Analfabetismul era cifrat în 1930 în România la un procent de 43% din totalul locuitorilor care aveau peste 7 ani. Din numărul de analfabeţi douătreimi era reprezentat de fete şi femei. Sorin Buzatu mai arată că între anii 1921-1932 au fost înscrişi în şcolile rurale 16 milioane de elevi, dintre care au absolvit doar 730.000, deci o medie anulă de numai 70.000 elevi. Din totalul absolvenţilor deşcoală primară de la ţară doar 4% urmau liceul, 1,4% o şcoală profesională şi numai 0,3% o facultate.
 
La ţară copiii erau obligaţi de părinţi să-i ajutela muncile câmpului, din această cauză ei neputând să mai frecventeze cursurile şcolare, cu excepţia perioadei de iarnă când erau mai liberi. 
 
 În anul 1924 s-a introdus învăţământul general şi obligatoriu de şapte clase în locul celui 4 ani. Totuşi, generalizarea şcolii cu şapte clase prevăzute de lege să se realizeze întermen de 5 ani de la data promulgării acesteia, adică până în 1929, a rămasîn cea mai mare parte a ţării numai un deziderat declarat al legiuitorului.
citeste totul despre: