Petrică şi Costică, cele două ucenice ale lui Brâncuşi, cărora marele artist le-a pus nume de băieţi pentru a le putea certa

Brâncuşi accepta cu greu să aibă ucenice din rândul femeilor, pentru că firea sa galantă îl oprea să fie aspru cu ele atunci când greşeau. Marele artist a găsit totuşi o soluţie în spiritul său pus mereu pe şotii şi le-a punea ucenicelor sale nume de băieţi.

Surorile Codreanu, Lizica şi Irina, făceau parte din cercul de apropiaţi ai sculptorului Constantin Brâncuşi. Cele două au îmbrăţişat sculptura, dar Lizica s-a îndreptat, apoi, către dans şi balet. 

Irina Codreanu a participat în anul 1967 la Colocviul Brâncuşi, care s-a desfăşurat în Târgu Jiu. Ea a povestit cum l-a cunoscut pe marele sculptor: „Pe Constantin Brâncuşi l-am întâlnit pentru prima oară în 1922. Personalitatea sa m-a fascinat dintru început. Cunoşteam opera maestrului mai mult din fotografii, căci el, pe atunci, ca şi mai târziu, nu expunea deloc la Paris. Dar l-am văzut întâia oară într-un mic teatru de cartier, în rue de la Gaite, stradă care azi, ca şi acum mai bine de 40 de ani, adăposteşte câteva săli de spectacol. În acel teatru se reprezentau pe atunci cu caracter social, într-un stil extrem de direct, popular, piese scrise de obicei chiar de unul dintre actorii trupei, cum bunăoară era faimosul Montheus, l ami du Peuple, cum se intitula el pe afişe. Brâncuşi era mare amator al acestui tip de teatru. Până în preajma ultimului război mondial, l-a frecventat mereu. În seara de care vorbeam eram  întâmplător acolo cu sora mea Lizica, pe atunci dansatoare, cu scriitorul Kessel, şi prima sa soţie, Sanda, româncă şi ea, cu compozitorul Mihailovici şi cu pictorul Feder, dispărut în mod tragic în timpul ocupaţiei germane“.

Le-a pus nume de băieţi ca să-i poată pedepsi

Irina Codreanu a relatat cum Brâncuşi a acceptat-o pe ea şi pe Sanda Kessel, o altă sculptoriţă, ca ucenice. Marele sculptor le-a pus nume de băieţi pentru a le putea pedepsi atunci când greşesc:

„Sanda Kessel, deasemeni sculptoriţă, şi cu mine lucram în acei ani îndepărtaţi în atelierul lui Bourdelle, la Academie de la Grande Chaumiere. Brâncuşi ne-a poftit în atelierul său din Impasse Ronsin. Contactul, în fine,  direct cu opera maestrului ne-a făcut o impresie enormă. I-am cerut, cum mai înainte i-a cerut Militza Petraşcu, să lucram cu el. Mai întâi a refuzat. Zicând, aşa glumeţ şi galant cum era, că pe un ucenic el trebuie să-l poată şi bate: «Pe fete frumoase ca voi, nici cu o floare n-aş îndrăzni să le ating…». Însă, cum noi tot insistam să ne accepte ca eleve, el a găsit un compromis: ne-a dat nume de băieţi - ca să poată fi sever cu noi, «ucenicii». Pe Sanda Kessel o chemase Petrică, Margareta Cosăceanu, care şi ea a venit câteodată să lucrezi cu Brâncuşi, o chema Mihalache, iar mie îmi zicea Costică. În felul acesta putea fi cu noi mai aspru, când era nevoie“. 

Ce au învăţat de la marele Brâncuşi

Irina Codreanu a mărturisit că Brâncuşi a era cau un fel de patriarh, iar vorbele sale erau pline de învăţăminte: 

„Ne-a învăţat tehnica sculpturii directe în piatră şi lemn, tehnica poleirii bronzului. Dar, mai cu seamă, în cursul convorbirilor cu dânsul, stând la el la masă, - îi plăcea să gătească pentru prieteni şi gătea foarte bine -  învăţam mult. Ideile şi le exprima cu simplitatea şi plasticitatea omului de la ţară. Le formula în axiome colorate de imaginaţia bogată şi plină de improvizaţii neprevăzute. Brâncuşi ne-a dat sensul adevărat al blocului de piatră, de marmură, al trunchiului de lemn. Adică, ne-a învăţat că trebuie să respectăm forma pe care natura sau întâmplarea au dat-o materiei şi, plecând de la această obârşie, să-i găsim structura sculptural adecvată. Ne-a mai învăţat echilibrul pe care îl poate da unui bronz faţa poleită, dar şi toate pericolele din arta polisajului, - aceasta putând pune în evidenţă imperfecţiunile unei linii, unei curbe, unui volum al bronzului astfel tratat. Zicea că o sculptură, în primul rând, trebuie să reprezinte un obiect făcut pentru desmierdarea ochiului un obiect pe care mână celui ce o contemplă, instinctiv, doreşte să-l mângâie. Şi multe altele ne învaţă. Toate, cu vorba sa de patriarh, plin de duh şi de înţelepciune“. 

Captivat de muzica populară românescă

Brâncuşi era captivat de sunetul viorii şi al muzicii populare româneşti. Comunica prin sunetul viorii şi chiar improviza la vioară alături de prietenul său, compozitorul Mihailovici: „Multe ne spunea cu sunetul viorii, căci «zicea» din vioară cântece şi dansuri populare româneşti. Mihailovici, când venea cu vioara sa, îi tinea hangul. Altădată, inventa dansuri cu care se producea în faţa noastră, pe când Mihailovici improviza la vioară muzici care subliniau gestul plin de graţie şi de ritmuri curioase ale ilustrului dănţuitor …“