Oda închinată României de Regina Maria. „O, ţara mea! Nu uita tinerele vieţi jertfite, locurile goale la atâtea mese“

Regina Maria a României FOTO Library of Congress

Regina Maria a României este autoarea unei creaţii memorabile închinată sacrificiului românilor pentru realizarea Marii Uniri. Textul conţine o serie de elemente memorialistice. Regina Maria arată greutăţile cu care s-a confruntat până când s-a adaptat pe pământul românesc, dar şi cât a ajuns apoi să iubească ţinuturile şi oamenii, ajungând să fie o mare patrioată.

„O Românie, tu ţara mea de înfiere, ţara bucuriilor şi a strădaniilor mele! Ecoul numelui tău, care pentru mine umple spaţiul, ar trebui, socot, să răsune în toate inimile aşijderea ca’n inima mea. Ţie m’am dăruit eu; tu eşti ţinta şi temeiul vieţii mele, bucuriile tale sunt ale mele, ale mele durerile tale. Din marele tău vis mi-am făcut visul meu; cinstea ta e cinstea mea; m’am pătruns de năzuinţele tale; cred în slava ta şi cu tine vreau se merg întru întâmpinarea ei. 

Eu vin de departe – a fost o vreme când pe pământul tău nu eram decât o străină. Astăzi, atât de deplin sunt a ta, că par’că niciodată picioarele mele n’au străbătut alte căi decât ale tale.

Văd, poate, ochii mei albaştri mai limpede pentru că odată au ţintit alte orizonturi în altă ţară? Suferinţa leagă inimile mai tare decât bucuria; îmi eşti oare atât de scumpă, findcă am suferit prin tine şi cu tine? 

Zilele trăite între hotarele tale n’au fost, toate, zile de noroc. Am cunoscut singurătatea în mijlocul mulţimii; am cunoscut jalea de-a fi străină în ţară străină, şi dorul fierbinte de ducă mă prindeà – da tu mă înlănţuiai cu o putere tot mai covârşitoare.

Mare e vraja ta şi nelămurită, o, Românie! Cine vine la tine, revine mereu i fără ’ncetare. De atâtea ori a fost lăudat belşugul câmpiilor tale şi munţii tăi, şi cerurile tale şi apusurile tale de soare; bogăţiile tale pline de făgăduiniţi şi comorile tăinuite în pământul tău.

Şi aş vrea, la rândul meu, să-mi înalţ glasul şi să vorbesc de tine – de tine aşà cum te-am cunoscut, aşà cum te-am simţit, aşà cum erai în vremea când îmi contopiam vieaţa cu vieaţa ta, dăruindu-ţi inima mea, sufetul meu şi lacrimile mele.

Drumurile tale mi-au părut dintru’ntâiu prea lungi şi prea prăfuite; soarele tău prea strălucitor. Intinderile tale fără margini mă obosiau: eu veniam dintr’o ţară de neguri. Umbră visam şi poteci alergând spre păşuni verzi, şi nouri pe ceruri. Apoi, încet-încet, pe nesimţite, mă învăluiai cu farmecul tău. Prindeam să înţeleg şi să iubesc zările tale nesfârşite, drumurile tale ce taie faţa pământului şi aleargă ţintă spre soare-apune – ca şi cum n’ar aveà altă margine.

Dragă prindeà să-mi fie trudă ţăranilor tăi; am preţuit răbdarea lor, stăruinţa lor, credinţa lor, şi de la ei am învăţat să binecuvântez mireasma grâului care, asemenea tămâiei, se ridică seara din pământul înfierbântat de soare.

M’am urcat prin munţi, am străbătut codrii tăi neatinşi de secure, am coborît prin văile râurilor tale, am umblat dealungul pâraielor tale, am rătăcit prin satele tale şi visuri mari am visat pe ţărmurile mării tale.

Am cules florile tale şi strugurii tăi; am cântat cântecele tale şi la muzica ta am tras cu urechea, am pus stăpânire pe coloarea ta, pe lumina şi pe pământul tău – şi-am lăsat clopotele bisericilor să mă cheme înlăuntrul altarelor tale.

Am încercat să pătrund până în taina sufetului tău, să pricep şi mândria ta şi volnicele tale tăceri, şi istoria trecutului tău şi trecutul celor ce i-au fost scumpi – cei cari, înainte de mine te-au ocârmuit. 

Uneori m’ai îndurerat; ciuda mea întreagă s’a revărsat asupră-ţi, zălog m’am simţit în braţele tale – ca să te iert, apoi din nou, cum tu însăţi iertai pe străina care nu-ţi mai erà străină.

Am înţeles, cu vremea, că durerile tale au fost, din totdeauna, mai mari decât bucuriile, că tu ai fost pământul îndurerat al necontenitelor năvăliri, că sabia şi focul te-au pustiit rând pe rând, că mâna multor stăpâni cruzi te-a însângerat. Dar deşì ai fost sfâşiată, turburată şi prigonită, fiii tăi au rămas neîntrerupt credincioşi obiceiurilor şi datinelor lor, graiului şi religiei, portului pe care l-au păstrat din neam în neam. 

Oricât de aprig te-au schingiuit i te-au pustiit, hoardele ce te-au călcat în picioare, vlaga rassei tale a înfruntat toate vrăjmşiile şi nici o tiranie sângeroasă, nici o năvălire străină n’a izbutit cândva să-i înfrângă puterea şi tăria voinţii tale de-a trăì.

Neînduplecaţi, fiii tăi clădiau din nou ceea ce fusese năruit, semănau iarăşi ceeace fusese nimicit, mai răbdători decât însuşi timpul – mai puternici ca soarta însăş.

Sub păruta lor resemnare, sub împăcarea fatalistă cu relele şi cu durerile lumii acesteia, mocnià această putere pe care nici o suferinţă n’o poate înfrânge.

În anii tinereţii mele, te-am văzut propăşind în pace şi în belşug. Stăpânii tăi de atunci te ocârmuiau cu înţelepciune şi cu hotărâre către mărirea ta. Cu neatârnarea dovedită, cu numele cinstit printre naţiuni, cu hotarele statornicite, trăiai în legături de prietenie cu celelalte ţări, bucurându-te în linişte de bogăţiile pe care nimic nu păreà că le ameninţă. Fu o vreme de pace, cu adevărat.

Dar ca toată păruta mulţumire materială, în pofida înfloririi tale învederate, un vis aţipià în sufetul fiecărui fiu al tău, acelaşi vis de aur al unei prea scumpe nădejdi...

Căci dincolo de hotarele munţilor, aveam fraţi cari grăiau aceeaş limbă, cari purtau acelaş vestmânt, care se rugau în biserici asemenea cu ale noastre şi aceste hotare nu trebuiau înlăturate, iar mâinile fraţilor noştri nu trebuiau de mult unite cu mâinile noastre?

Acest vis de unire pe care o generaţie îl lăsà moştenire celeilalte, al cărui ecou erà în fiecare cântec, cu rădăcini adânci în toate cugetele, fiii tăi l-au visat atât de mult încât au umplut cu dânsul şi inima mea. Ei m’au făcut să trăiesc în acest dor până când a ajuns al meu ca şi al lor – şi uneori mă întrebam care ar fi suveranul binecuvântat căruia îi va fi dat să îndeplinească acest ideal prea mare, pre luminos, prea minunat ca să rămână numai o lumină dincolo de zarea zilelor noastre.

Şi totuş! Cu cât erà mai aproape decât credeam! Şi fără veste sosì ziua cea mare, dincolo de lacrimi şi de groază, orbindu-ne cu lumina ei covârşitoare. Atunci te-ai ridicat, o, Românie, din paşnica ta siguranţă, la înălţimea patriotismului tău tradiţional, ca să te arunci într’o luptă mai grozavă decât toate câte a cunoscut istoria până atunci.

Cu inima şi sufetul în tremur, eu te vedeam cu grijă, căci ştiam că ceasul sărbătoresc sunase şi că mergeam, cu ochii legaţi, să înfruntăm fatalitatea care, în picioare, ne făceà semn, cu sabia în mână. 

Am văzut pe fiii tăi alergând din patru colţuri ale pământului tău – veniau sumedenii, din fiecare casă, din fiecare colibă, să răspundă la chemarea Regelui lor care, pentru a-i călăuzì şi pentru a împlinì mai bine destinele acestei ţări, căreia el i-a închinat vieaţa, n’a pregetat să-şi calce inima în picioare. 

Şi i-am văzut pornind, pe toţi aceşti oameni, pe toţi aceşti tineri, mândria căminurilor tale, o, Românie! – feciori, bărbaţi, fraţi, părăsind paşnicele lor îndeletniciri, jertfind ambiţiile lor personale, iubirea lor, uniţi într’un singur gând şi în marea dorinţă de a luptà lupta cea mare până la capăt.

Aiurea, pretutindeni în largul lumii, oameni tineri şi voinici îşi dăruiau la fel sângele rumen, jertfind totul, fără un cuvânt – simplu, grav.

Ai noştri plecau c’o foare la chipiu şi-un cântec pe buze; iar noi, femeile, le întindeam armele înghiţindu-ne plânsul, cu fruntea sus, cât de sus puteam s’o ridicăm, căci făcusem, din grija de dânşii, o grea şi măreaţă cunună.

Oricât de grozavă ar fi fost lupta începută, nu duceà ea la ţinta cea mai înaltă? Acolo, gata să-l atingem, ne chemà visul pentru care am trăit, orbitor şi măreţ; focul luptei şi moartea se ridicau între el şi noi, dar totuşi! cauza noastră erà o cauză sfântă, noi luptam de partea Dreptului şi a Dreptăţii, nimic nu ne puteà desnădăjduì – înainte spre Biruinţă!...

Cu adevărat, o, Românie, în ceasul acela, mai mult ca oricând i-am fost mamă, sufet din sufetul tău – bătăile inimii tale svâcniau în mine, sângele tău erà al meu. Nădejdile tale le trăiam, mă temeam cu temerile tale, înduram durerile tale, plângând lacrimile tale şi prin rănile tale sângerând.

Te-am văzut sfâşiată, sdrobită – apoi trădată şi părăsită în voia sorţii. Te-am văzut cufundându-te în noaptea neagră – ca mai frumoasă să te ridici în zorile slavei. Am văzut pe fiii tăi stingându-se cu miile, cosiţi de sabie, de foc, de foame şi de boală. Am văzut chipurile lor scofâlcite şi aiurite; am văzut rândurile lor sparte şi soldaţii noştri – schelete rătăcind ca o turmă prigonită din toate părţile. Căminurile tale paşnice au fost jefuite – le-am văzut prefăcute în cenuşă şi în ruină. Pământul tău, altă dată rodnic, a fost făcut vraişte, holdele tale rase, bogăţiile tale subpământene în flăcpri, aşà că cerul şi pământul s’amestecau într’o vălvătaie uriaşă; drumurile tale, căile ferate, podurile, le-am văzut nimicite şi munca întregi generaţii pierind ca şi cum n’ar fi fost.

Femeile tale le-am văzut ridicându-se ca nişte spectre în faţa colibelor lor în pulbere, căutând cu ochi de nebunie spre drumul acela, pe care nu mai răsunau paşii mult aşteptaţi – n’au să mai răsune niciodată. Le-am văzut privind aiurite la cadavrele copiilor lor morţi de foame şi ochii lor erau uscaţi, groaza unei dureri prea mari arzându-le lacrimile.

În surghiun pe propriul nostru pământ, ne acăţam desnădăjduiţi de bucata de pământ ce ne mai rămăsese. Păreà că lumea întreagă ne-a părăsit, eram asemenea unui ostrov în mijlocul flăcărilor; nici un glas de prieten nu venià până la noi şi nici un strigăt de îmbărbătare, nici o mână de ajutor nu ni se întindeà.

Jefuiţi de tot ce aveam, afară de mândria noastă, tremuram sângeraţi în faţa unui viitor încă enigmatic. Prăpădul nostru erà aşà de deplin că păreà mai mult un vis urît decât o realitate – totuş sub cenuşa iluziilor nimicite li a nădejdilor ruinate tot mai ardeà o flacără, pe care răstriştea n’o puteà stinge. 

În zilele acelea, căzură măştile şi toate mincinoasele înfăţişări – apărù fiecare cu chipul său adevărat: numai cel ce ştia să rămână în picioare, rămâneà; cel ce nu puteà – cădeà. Am văzut atâtea expresii felurite pe chipuri şi-am învăţat atât de multe adevăruri – amare, câteodată hidoase, sublime uneori, neuitate totdeauna.

Gurile amuţiră, căci vorbele nu mai însemnau nimic, ochii se holbau cu priviri de stafii, toată puterea se încordà pentru a îndurà ce nu se puteà îndurà, pentru a înfruntà ce nu se puteà înfruntà, dar când mâinile se strângeau erà o încleştare aşà de tare că nimic n’o puteà sfărîmà.

Tu nu mai erai, o, Românie, decât un mare suflet chinuit şi înnăbuşit. Câmpiile tale ca şi cerul tău, râurile şi codrii şi munţii, toate se înnăbuşiau de suferinţa ta. Eu o simţiam cum tremură în fiecare din membrele mele, până în străfundul fiinţei, dar cu toate acestea, o! ţara mea, ştiam că tu nu vei pierì. Sub cenuşa prăpădului, spiritul tău trăià neînfrânt şi mi se păreà că această flacără sacră Dumnezeu mi-a încredinţat-o mie în pază. Şi i-am stat de veghe cu încrederea, cu nădejdea, cu iubirea dobândită pentru tine, puţin câte puţin, în vremea când învăam să mă fac una cu tine.

Şi când ceasul cel mai întunecat, în care orice speranţă părea sfârşită, când inimile multora şovăiră, când flacăra nu se mai vedeà decât în Zarea Credinţii, eu tot mai simţiam o putere supraomenească ce mă sprijinià, de par’că iubirea şi încrederea mea ar fi putut face minunile, în cari nimeni nu mai credeà. 

Şi totuş (i), umilită îngenunchiam în această vreme – cu adevărat mamă îndurerată  cu inima sfâşiată. Copiii mei toi mă chemau, mă rugau, trăind din iubirea pe care le-o dăruiam – mereu mai multă iubire şi tot mai multă, încât mă întrebam cu nelinşite dacă inima mea puteà fi atât de largă şi nenumărată, să poată îndurà sforţarea...

Dar acolo, departe, dincolo de noaptea noastră, alţii luptau, prieteni, aliaţi – pentru libertatea lor şi în acelaş timp pentru a noastră – o luptă eroică şi disperată, de care atârnà soarta noastră. 

Nici o veste nu mai ajungeà până la noi – nimic decât svonuri, iar duşmanul aveà grijă ca ele să fie cât mai descurajatoare cu putinţă.

Totuş (i), ceva în mine simţià că norocul trăeşte şi clipa cea mare se apropie... prin întuneric presimţiam zori atât de glorioase că ochii noştri, înceţoşaţi de lacrimi prea multe, cu greu le-au îndurat strălucirea când ele au izbucnit în deplină splendoare.

Credinţă, credinţă– mai presus de toate să avem credinţă, să nu şovăim, să nu ne împăcăm cu înfrângerea, să rămânem neînfricaţi, zi cu zi, ceas cu ceas, până ce soarele se ridică din nou! 

Şi n’a fost în zadar, o, ţara mea! Ziua cea mare a venit şi a sunat clipa minunată a liberării. Eu am primit-o în genunchi – ea ne-a găsit încă vii, şi flacăra care ne luminase, deşì şovăitoare şi slabp, nu se putuse stinge.

Precum treci prea repede din noapte la lumină puternică, mă simţiam orbită, sdrobită; niciodată în zilele necazului, n’am fost atât de sfârşită ca în această oră a biruinţii, când visul de aur se împlinià, marele vis strămoşesc...

O, Românie! Iată-i unii pe toi fiii tăi, lanţurile sunt sfărâmate, robia biruită – iar munţii nu mai sunt! 

Şi Dumnezeu ne-a îngăduit nouă, Regelui tău şi Reginei tale, să ţi fim cârmuitori în ceasul acesta, să trăim această zi supremă împreună cu tine; Dumnezeu a poruncit ca numele noastre să poată fi pe veci înscrise pe pagina cea mai glorioasă a istoriei tale!

Acela a fost ceasul în care nu puteam decât să cădem în genunchi, lăsând cu toţii să ne scape de pe buze marele strigăt de recunoştinţă pe care inimile noastre îl trimiteau spre Dumnezeu. 

Da, biruinţa şi mântuirea şi împlinirea!

Dar în cântările de laudă care urcă spre tine, Doamne, va răsunà şi tremurul suferinţelor noastre, vor răsunà şi glasurile tuturor celor ce s’au jertfit pentru cauza noastră şi nu mai sunt aici să se bucure cu noi.

Dacă istoria unui popor se scrie în adevăr cu sângele fiilor săi – aşà a fost pentru tine, o, Românie! Dintre cei ce au pierit, câţi au murit şi mai trişti, atunci când totul păreà desnădăjduit pentru noi! Deaceea ceasul biruinţii sărbătoreşti şi cumplite trebuie să-l primeşti cu capul plecat şi cu inima umilită, cum primeşte credinciosul împărtăşania la altar.

Morminte acoperă lumea, acoperă pământul celor ce au fost aliaţii noştri, cum acoperă pământul nostru – mormintele celor cari ne-au dat libertatea. Tu nu-i uità, o, ţara mea! nu uità tinerele vieţi jertfite, locurile goale la atâtea mese; nu uità sângele ce a ’nroşit câmpiile, codrii, munţii şi râurile tale, oh! nu le uità! 

Şi acum, popor al meu, e rândul zidirii. Temeliile sunt puse, marea operă e începută. Clădeşte, clădeşte! Inlăturând orice luptă, să ne strângem în această unitate sacră, pe care am câştigat-o cu sângele nostru şi care va face puterea noastră. Piatră de piatră, zideşte-ţi viitorul; cu bărbăţie, cu încredere, mergi înainte – dar, pentru ca edificiul pe care-l ridici să fie nepieritor, în veci să nu uiţi sufletele, sufletele fără număr, pe care ai aşezat pietrele acestui edificiu!“.

Textul a apărut în volumul „Vechea artă românească“ de Maria Ionescu-Lămotescu, în anul 1924.