Memoriul adresat de elita românească din Ardeal împăratului habsburgic Franz Ioseph I. Ce solicitări aveau românii

Memoriul înaintat împăratului Franz Ioseph I în 13 februarie 1849, la Olmütz, unde Curtea imperială se afla în refugiu la acea dată, de către o delegaţie de intelectuali români transilvăneni condusă de episcopul Andrei Şaguna, reprezintă obiectivele de unitate politică elaborate de elita românilor din Imperiul Habsburgic la 1848–1849.

Prin acest memoriu se cerea unirea tuturor românilor din provincile româneşti imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale, sub sceptrul Austriei. 

„Maiestate!

Naţiunea română din marele principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, care este cea mai veche între celelalte naţiuni, şi cea mai numeroasă în ţinutul locuit de dânsa — fiindcă numără până la trei milioane şi jumătate, — au fost pururea cu cea mai neclătită credinţă şi alipire către augusta casă austriacă, de când ţările acestea au avut norocirea a veni supt blânda stăpânire a Austriei, — n-au lăsat să treacă nici un prilej, fără de a da dovezi prin faptă despre această credinţă, şi n-au cruţat nici o jertfă pentru interesele statului şi ale dinastiei, cu toate că au fost apăsată de celelalte conaţiuni, şi scoasă, prin legile feudale de sute de ani, din toate drepturile cuvenite unei naţiuni, ba încă în anul trecut fu ameninţată chiar şi cu stârpire de către maghiarii ce umblă cu cugete desbinătoare. […]

În acest răzbel au dat naţiunea română dovezi nenumărate de vitejia sa, de coapta sa naţionalitate, de neclintita sa credinţă către legiuitul şi mai presus de toate iubitul său monarh: cu toate că de altă parte au fost silită a face atâtea jertfe, încât pre oricare altă naţiune lesne o ar fi adus la deznădăjduire, mai ales pentru că vrăjmaşul năvăli neîncetat tot cu puteri mai mari şi mai tari, jefui sute din sate şi le prefăcu în cenuşă, omorî peste 10.000 de oameni fără deosebire de vârstă, de bărbat şi de femeie. Lipsa de arme (căci poporul să bătu numai cu lănci şi suliţe) fu o piedecă, pentru care răzbelul nu s-au sfârşit încă până astăzi în acea parte a monarhiei; cu toate acestea naţiunea nu slăbeşte în curaj, şi toată încercarea vrăjmăşească îi măreşte credinţa şi alipirea; dânsa zideşte pre Dumnezeu şi pre cel mai drept dintre monarhi, şi socoteşte întru nimica moartea pentru întregitatea unui stat şi pentru susţinerea tronului unei dinastii, al căreia principiu este drept aseminea de mare pentru toţi cetăţianii şi pentru toate naţionalităţile. Ea bate cu o mână pre vrăjmaşul acestui principiu, iară cu cealaltă aşterne Maiestăţii tale rugămintea pentru întinderea aceluiaşi principiu şi spre fii săi. Ea cere cu toată plecăciunea şi cu toată încredinţarea de la dreptatea Maiestăţii Tale:

Unirea tuturor românilor din statul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub schiptrul Austriei, ca parte întregitoare a Monarhiei.

Administraţiune naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească.

Deschiderea cât mai curând a unui congres (adunare) universală a toată naţiunea spre constituirea sa, şi în altă parte:

— spre alegerea unui cap naţional, care să va întări de Maiestatea Ta, şi al căruia titlu aşişderea Maiestatea Ta vei binevoi a-l hotărî;

— spre alegerea unui sfat administrativ naţional supt titlu de Senat român;

— spre alegerea unui cap bisericesc de sine stătător, care se va întări de Maiestatea Ta, şi supt care vor sta ceilalţi episcopi naţionali;

— spre organizarea administraţiunei în comunităţile şi cercurile române;

— spre organizarea şcoalelor şi ridicarea institutelor trebuincioase de învăăţătură;

Introducerea limbei române în toate lucrurile ce ating pre români.

O adunare de toată naşiunea pre fiecare an spre a se sfătui despre interesele naţionale, ce le va cere timpul.

6. Reprezentarea naţiunei române dupp numprul sufletelor la dieta universalp a Imperiului austriac.

7. Îngăduinţa unui organ al naţiunei la înaltul Ministeriu imperial spre reprezentarea intereselor naţiunale.

8. Maiestatea Ta să binevoieşti a purta de aci înainte titlul de Mare Duce al românilor. […]“. 

Transilvania a fost alipită cu forta la Ungaria

Revoluţia de la 1848 a izbucnit în Ungaria la 15 martie la Pesta, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării. În aceiaşi zi, Dieta ungară a decretat independenţa Ungariei faţă de Imperiul Habsburgic, iar în programul revoluţiei, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voinţa românilor covârşitor majoritari, fiind vorba de o alipire forţată la Ungaria.

În luna mai, la Blaj a avut loc o adunare naţională la care au participat 40.000 de români, care a jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, neacceptând unirea cu Ungaria. S-a format un „Comitet Naţional” şi a fost stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu La sfârşitul lunii mai 1848, Dieta de la Cluj, în care se aflau din 300 reprezentanţi, dintre care numai trei români, a votat anexarea Transilvaniie, fără să se ţină cont de ceea ce se stabilese la Adunarea Naţională de la Blaj. A început, apoi, o perioadă de represiune a intelectualilor români şi a ţăranilor care se opuseseră anexării Transilvaniei la Ungaria.

Răspunsul a fost o nouă Adunare Naţională la Blaj, în luna septembrie, la care au participat 60.000 de români, care au întărit obiectivele stabilite la adunarea anterioară şi au cerut oprirea execuţiilor şi a represiunilor împotriva  celor care se opuneau guvernului maghiar. Elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria. În acest sens, la sfârşitul lunii septembrie 1848, a fost trimis Parlamentului austriac un memoriu redactat la Blaj. 

A început organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, iar fiecare avea propria Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi. Baronul austriac general Anton Puchner era comandantul suprem al Transilvaniei. Acesta a avizat favorabil această organizare administrativă românească. Tânărul avocat Avram Iancu a fost numit prefect general, care avea, astfel, calitatea de conducător militar al revoluţiei româneşti. Acesta se mai afla şi la conducerea Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

Drepturile românilor nu au fost recunoscute

La începutul lunii octombrie, comandantul armatei imperiale din Ardeal a proclamat restaurarea regimului constituţional austriac.

În aceeaşi lună a izbucnit războiul ungaro-austriac ţi revoluţionarii maghiari au reuşit să elibereze Ungaria de sub ocupaţia habsburgilor. Apoi, armata ungară a pătruns în Transilvania, iar românii au pus mâna pe arme. Până în martie 1849, Ardealul era cucerit de armata revoluţionară maghiară, cu excepţia Munţilor Apuseni, care se afla sun controlul lui Avran Iancu care se retrăsese în această zonă.

În august 1849, armata maghiară capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, care venise în ajutorul Austriei. Cu toate că luptaseră împotriva maghiarilor, curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.