În doar câteva zile, amenzi şi suspendări ale activităţii unor firme pentru diferenţe în gestiune de câţiva lei au reuşit ce nu a izbutit nicio metodă din ultimii 25 de ani: patronii uluiţi le ordonă angajaţilor să bată în casă fiecare produs. În sfârşit, bonul fiscal nu mai este doar un moft.

În ţările dezvoltate s-a înţeles demult că evaziunea fiscală este o ameninţare la însăşi existenţa statului. De asta, în SUA, de exemplu, toţi tremură când aud de IRS. La noi, când în ceasul al 12-lea a început o oarecare ofensivă împotriva evaziunii fiscale, asistăm la o decredibilizare concentrată a acţiunilor ANAF.

Când ANAF închide ochii, toată lumea pierde

Acceptând, ba chiar apărând nefiscalizarea chiar şi a unui singur leu ne furăm căciula singuri. Ne privăm singuri de bani care ar putea fi cheltuiţi pentru lucrări sau servicii publice.

Dintr-odată, inspectorii ANAF sunt înjuraţi când îşi fac meseria. De de? Pentru că oamenii cred că dacă reuşesc să fenteze plata taxelor la stat atunci toată lumea câştigă. Fals! Când ANAF închide ochii, cu toţii avem de pierdut.

Cum ne furăm singuri căciula

Să luăm, concret, chioşcul din cartierul meu, cu circuitul „mic producător de legume – patron de magazin – vânzător”.

Producătorul furnizează legumele la negru, banii îi bagă în buzunar, la stat nu ajunge niciun leu.

1. Omul îşi doreşte un credit pentru a-şi încălzi sera şi iarna. Nu-l poate obţine pentru că nu poate demonstra, cu acte, istoricul activităţii.

2. Individul nu beneficiază nici de asigurare de sănătate, de pensie sau de alte asigurări sociale.

3. Deşi în mod real are venituri uşor peste medie, cetăţeanul nu doar că nu contribuie la buget, dar în fapt este chiar asistat social. Cu venituri zero pe hârtie, el primeşte ilegal subvenţie la încălzire, copilul are bursă socială la şcoală etc.

4. Pentru că lucrează la negru, omul nu este protejat de un eventual contract.

Patronul magazinului cumpără legumele la negru şi nu poate să le vândă mai departe decât, evident, fără bon fiscal.

1. Nu plăteşte TVA, impozite către bugetul de stat.

2. Pentru că achiziţionează legumele la negru, nu este protejat de un eventual contract.

3. Îşi plăteşte angajaţii, pe hârtie, cu salariul minim pe economie, iar diferenţa la negru.

4. Cu cifră de afaceri mică şi profit aproape zero (redus doar pe hârtie ca să nu plătească impozit) nu poate accesa un credit ca să-şi dezvolte afacerea.

5. Dă şpagă de fiecare dată când este controlat.

6. Îşi asigură iluzia protecţiei politice cotizând către toate partidele în campaniile electorale.

Angajatul, care nu face decât să respecte ceea ce îi ordonă patronul, are la fel de mult de suferit.

1. Este plătit pe hârtie cu salariu minim pe economie, iar diferenţa o primeşte la negru.

2. Primeşte venitul minim în caz de concediu medical, concediu maternal, şomaj etc.

3. Cotizaţie minimă la fondul de pensii

4. Nicio bancă nu îi aprobă credit ca să îşi cumpere locuinţă, maşină etc.

5. Cu venit minim pe hârtie, devine asistat social primind, deşi în mod real nu s-ar încadra, diverse prestaţii sociale (subvenţie pentru încălzire etc).

6. Nu contribuie la buget cu suma reală pentru impozitul pe venit.

În loc să contribuie la bugetul de stat cu bani care să se transforme în lucrări şi servicii publice, aceşti indivizi ajung chiar să ne paraziteze pe noi, cei care ne plătim în mod corect contribuţiile.

Acestea sunt motivele pentru care sunt întru totul de acord cu recentele acţiuni ANAF. Toleranţă zero, de asta trebuie să dea dovadă inspectorii antifraudă. Orice om sănătos la cap ar trebui să susţină aceste eforturi. Observ însă că în realitate nu evazioniştii, ci inspectorii ANAF sunt criticaţi.

Încetaţi băşcălia! Războiul cu evaziunea fiscală începe chiar şi cu un singur leu, pentru că este un leu pe care îl furaţi din buzunarul meu de onest contribuabil la bugetul statului.