FOTO Tranziţia de pe şine. Trenul, un colos lovit de degradare

Cu mulţi ani în urmă, trenul era cel mai iubit mijloc de transport. Între timp, lucrurile s-au schimbat drastic. Totul se reduce, acum, la vagoane neîngrijite, roase de rugină şi distruse de timp, agăţate de locomotive îmbătrânite.

Vagoanele, murdare şi „pătate“ cu mesaje matrimoniale

La ora 6.20, când zorii abia mijesc, în staţia CFR din Slobozia, câţiva călători aşteaptă liniştiţi, pe peron, fostul personal, actualmente Regio,  care îi duce în Capitală.

Trenul nu este încă garat în faţa staţiei. Din depărtare, un conductor cu un steguleţ galben în mână face semn mecanicului să aducă trenul din depou în staţie. 

Încet, încet, vagoanele sunt împinse pe şinele de oţel, roase de trecerea ireversibilă timpului. În timp ce se pregăteşte să urce într-unul dintre cele şapte vagoane ale trenului personal 8122, Slobozia Veche- Bucureşti Nord, un tânăr se uită la ceas şi, apoi, exclamă intrigat: „Cu siguranţă vom întârzia. Ora plecării a trecut demult“. 

Imediat ce împiegatul se asigură că toată lumea a urcat, face semn mecanicului să pornească la drum. 

Vechi de mai bine de 30 de ani, la interior, vagoanele arată sumbru. Mizeria se întâlneşte la tot pasul, de-a lungul coridoarelor. 

Uşile compartimentelor abia se închid, iar geamurile sunt folosite pe post de sistem de ventilaţie. Pe scaune, este imposibil să te aşezi. Arată de parcă hoardele de tătari ar fi ales trenul în migraţia lor de-a lungul vremii.  Pe spătarul unuia dintre scaune, e scris cu litere mari: „Maria + George=LOVE“, ceea ce te duce cu gândul că dragostea celor doi este atât de mare, încât toţi cei care urcă în tren trebuie să ştie depre acest lucru. 

Puţin mai jos, este scrijelit şi un număr de telefon, alături de mesajul: „Te simţi singură? Sună la 0728/594.043“. Semn că doamnele şi domnişoarele ar trebui să renuţe la site-urile de matrimoniale şi să circule cu trenul mai des. Perechea potrivită poate fi la doar câteva scaune distanţă. 

„Mai rău ca în căruţă“

Călătorii nu mai sunt atenţi la peisajul din jur. Oamenii stau liniştiţi pe locurile lor şi aşteaptă ca trenul să ajungă la destinaţie. Singurul avantaj pe care îl au este faptul că plătesc mult mai puţin pentru un bilet, decât dacă ar alege microbuzul sau autobuzul. 

Un drum până în Capitală costă cel mult 20 de lei. Pensionarii, elevii şi studenţii pot plăti doar jumătate din preţul biletului. 

Nici nu mai contează că drumul durează patru ore. Pe timp de criză, orice economie este binevenită. 

Aurelia Filip (53 ani) este una dintre persoanele care au ales să meargă cu trenul, tocmai pentru că e mai ieftin. Femeia merge la Bucureşti ca să îşi viziteze soţul, internat într-unul dintre spitalele Capitalei. 

„E mai rău ca în căruţă, dar nu am ce să fac. Am nevoie de bani, să le dau la doctori. Omul meu e pe moarte şi trebuie să îl salvez. Nu îmi place cum arată, dar asta este situaţia“, spune femeia resemnată.

Pe coridor, Ioan Cotigi (58 ani) se chinuie din greu să închidă geamurile larg deschise. 

„Vreau să închid geamul acesta şi nu pot. Este din cauza mânerului, se vede clar că este îndoit şi se manevrează greu“, spune bărbatul.

Ciocolată şi şosete pentru călători

Călătorii care vor să se îndulcească sau, după caz, îmbolnăvească, îşi pot cumpăra din tren ciocolată. 

Ca să îşi atragă clienţii, comercianţii ambulanţi au o „super-ofertă“, aceeaşi de ani întregi: „trei, la un leu“. 

Unul dintre vânzătorii ambulanţi cu care călătorii trenului respectiv s-au obişnuit deja este Viorel (40 ani), din Bărbuleşti. 

Chiar dacă nu are acte de provenienţă a mărfii şi nu taie bon de fiscal, bărbatul este cunoscut de toţi „naşii“. 

El merge în fiecare compartiment şi le oferă călătorilor din „delicatesele“ pe care le cumpără, la rândul său, din en-gross-urile din Capitală. 

De data aceasta, pe lângă ciocolată, le oferă clienţilor săi un bonus: „şosete din bumbac de cea mai bună calitate“. 

„Şefa, nu vrei o pereche de şosete ieftine sau ciocolată, să dai la copii acasă?“, îşi încearcă Viorel norocul cu primul client. 

Fără succes însă, călătorii nu vor să intre în vorbă cu bărbatul din Bărbuleşti. Într-un final, o femeie cumpără o pereche de şosete şi, apoi, le studiază cu mare atenţie, cântărind raportul calitate-preţ. 

Strâmbă din nas, dar Viorel dispăruse demult. Negocia, în compartimentul alăturat, aceeaşi ciocolată şi îşi lăuda aceleaşi şosete. 

Pralea Ion şi cazanul de aramă

Şuieratul asurzitor cu care personaul de Bucureşti îşi anunţă din vreme oprirea în următoarea haltă nici măcar nu mai irită călătorii.

Imaginea unui peron, de obicei pustiu, este „salvată“ de un cazan imens, purtat în braţe de un ţigan zlătar. 

Cu chiu, cu vai, pralea Ion îşi suie cazanul şi încearcă, apoi, să îşi facă loc pe coridoarele strâmte. Surprinzător, nu se lasă strivit între cazan şi uşi, ci reuşeşte să îşi croiască drum până într-un compartiment. 

Semn clar că nu e prima dată când îşi mânuieşte căldarea imensă. A mai plimbat-o de atâtea ori. 

O plimbă şi astăzi. Este conştient că nu va reuşi să o vândă nici astăzi, dar nu conteneşte să încerce. 

Împarte voios zâmbete în jur, în timp ce îşi trage sufletul, şi îşi laudă cazanul c ear hrăni un burdihan pantagruelic. Fără succes. E obşinuit, o nouă zi, un nou eşec. În ochi îi licăre, totuşi, speranţa că va veni o zi în care se va urca în acelaşi tren personal, dar cu un alt cazan de aramă.