Ultima speranţă pentru Scorniceşti, locul din care Ceauşescu făcuse un rai în comunism: „Să vină americanii!“
0
Nici 12.000 de suflete la ultimul recensământ, peste 160 de kilometri pătraţi întindere, o grămadă de ruine - fabrici vestite în comunism, un stadion cu o capacitate de aproape două ori mai mare decât numărul total de locuitori, şi el astăzi o ruină, un procent foarte mic al şomajului în acte şi o istorie glorioasă care nu ţine de foame.
Oficialii din Scorniceşti s-au cam săturat să tot dea detalii despre oraşul-fantomă, ca atâtea altele în România, doar că aici s-a născut Nicolae Ceauşescu.
A fost o comună mare, care printr-un noroc extraordinar a cunoscut industrializarea. Nimeni nu întreabă de adevărata istorie, de descoperirile arheologice deloc de neglijat, de cultura Sălcuţa, de aşezările getice, de cimitirul medieval, de tezaurul de 6.000 monede de argint din vremea lui Vladislav I, de atestarea documentară în urmă cu peste 500 de ani, de „Drumul lui Crai“, amintire a trecerii lui Tudor Vladimirescu prin localitate, când mulţi dintre tinerii locului i s-au alăturat...
Cum să te pierzi în astfel de amănunte când foarte aproape de centrul localităţii, chiar dacă ai impresia că de fapt ai ieşit din Scorniceşti, este casa părintească a dictatorului Nicolae Ceauşescu, iar cum intri în oraş, în dreapta vezi ruina stadionului cu o capacitate de două ori mai mare decât numărul total al locuitorilor.
„Ce-a fost, ştie toată lumea, ce-o veni, Dumnezeu ştie!“
Scorniceştiul are o istorie de nici 26 de ani ca oraş. A fost o comună mare şi, spune primarul interimar Ion Prioteasa, şi astăzi e cam la fel. „Pot eu să-i spun cetăţeanului de la Negreni că e de la oraş?!“, se-ntreabă edilul, convins că până va ajunge asfaltul şi-n ultimul cătun mai e ceva. Ceva cam mult, dacă stai să cumpăneşti că Scorniceşti mai are încă 11 sate componente: Piscani, Negreni, Jitaru, Şuica, Mogoşeşti, Constantineşti, Teiuş, Rusciori, Chiţeasca, Mărgineni şi Mihăileşti, fiind cea mai întinsă localitate din judeţ şi una dintre cele mai mari ca suprafaţă din ţară. Astăzi 60% dintre gospodării sunt racordate la reţeaua de apă, mai puţine la canalizare, însă probabil, pentru viitor, problema se va pune cine-şi mai poate permite costul ajuns deja la 6,4 lei/metru cub. Altfel, proiecte există de extindere a reţelei pentru toate satele, cel mai probabil se va şi întâmpla extinderea (că doar de aici vin şpăgile, dacă ar fi să studiem dosarele fostului ministru Darius Vâlcov, prins cu banii din şpaga pentru lucrările de apă la Scorniceşti şi Potcoava).
Primarul interimar al Scorniceştiului, Ion Prioteasa FOTO Alina Mitran
„Cine nu ştie ce-a fost la Scorniceşti? Ştie toată lumea, ce-o veni, Dumnezeu ştie!“, spune plin de voie bună primarul, că doar nu se-ntâmplă să-i pese cuiva dacă te vaiţi.
Ansamblul „Căluşul“, locul pe unde mulţi au vrut să treacă, iar puţini o mai recunosc
Şi totuşi, pentru cei născuţi mai târziu, care n-au prins decât „zvâcnirea“ din 2003, când populaţia s-a aprins la vestea că spitalul lor se desfiinţează şi aici va fi adus cel de „tuberculoşi“, de la Slatina (lucru care s-a şi întâmplat, fără ca astăzi să mai deranjeze pe cineva), ce-a fost Scorniceştiul?
O comună care a început să se dezvolte puternic încă de la începutul anilor ’70, când Ceauşescu avea cinci-şase ani la cârma ţării. „Când am ajuns eu în Scorniceşti, prin 1973, aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, erau în construcţie primele trei-patru blocuri în centru, pentru că atunci voiau să mute la Sconiceşti conducerea de la Petrol, care a rămas însă la Potcoava. S-au construit între timp câteva zeci (aproximativ 70 – n.r.). Erau o şcoală, un liceu, se construiau fabrici şi fiinţa deja Ansamblul „Căluşul“, la care am fost adus de la „Rapsodia Română“ din Bucureşti, de unde n-aş fi vrut să plec, însă am fost lămurit că nici viaţă bună dacă rămân n-o să am, având în vedere c-am refuzat partidul, adică n-o să am deplasări etc.
Era, la acel moment, un curent de a fi atraşi oamenii la Scorniceşti, de a se dezvolta localitatea. Am locuit prima dată în internat, dar mai târziu, pentru că CAP-ul avea brigadă de construcţii, am fost invitat chiar să-mi fac vilă în Scorniceşti, pentru că te împrumutai la CAP şi returnai împrumutul în rate. N-am făcut-o, dar alţii au profitat!“, mărturiseşte cel ajuns ulterior director al Centrului de Îndrumare şi Promovare a Mişcării Artistice de Masă, instituţie judeţeană cu sediul la Slatina.
Ansamblul a ajuns repede cel mai căutat de artişti FOTO arhiva Casei de Cultură Scorniceşti
Liceul avea şi profil sanitar, singurul cu această specializare din judeţ, prin urmare avea şi căutare, iar director era chiar sora preşedintelui Ceauşescu, Elena Bărbulescu.
La ansamblu încep să colaboreze toţi marii artişti, fără excepţie, dă asigurări profesorul-coregraf Nichita Dragomira. „Nu lucrau efectiv la ansamblu, pentru că toţi eram colaboratori - eu aveam postul la liceu, eram profesor de educaţie fizică - dar colaborau la spectacole. Şi îşi doreau, chiar dacă astăzi mulţi n-o mai recunosc, îşi doreau pentru că era şi o rampă de lansare pentru cei nou-intraţi. Aici a debutat Maria Dragomiroiu, am şi acum programul de sală. Dar nu se punea problema să nu vină, pentru că şi spectacolele erau de excepţie, spectacole folclorice adevărate, cele omagiale au apărut mai târziu, când au început să ne înnebunească şi pe noi cu dansurile tematice, cu balet, cu nebunii, de nu ştia să facă nimeni. Atunci se făcea dans folcloric, autentic, aveam colaborări cu alţi coregrafi din ţară. Am realizat un spectacol extraordinar, „Nunta la români“, cu toţi marii artişti implicaţi, care din păcate în Olt nu s-a susţinut niciodată, pentru că nu aveam o scenă suficient de mare“, îşi aminteşte Dragomira.
CAP fruntaş, producţii-record
Constructorii înălţau blocuri, fabrici şi uzine, interpreţii şi dansatorii îşi vedeau de ale lor, iar cei rămaşi să muncească ogorul ajungeau, cel puţin în scripte, la cele mai bune rezultate agrare.
Grâul şi porumbul creşteau la Scorniceşti ca-n poveşti, se înfiinţaseră 11 hectare de sere, cele mai mari din zona de sud, după Craiova, staţia de mecanizare avea sute de combine şi tractoare, se produceau brânzeturi şi la CAP, dar şi „la stat“, carnea şi laptele nu lipseau din galantare, chiar dacă restul ţării ţipa de foame.
„La Scorniceşti chiar găseai de toate, veneau din toată ţara să cumpere de aici. Nu stăteai la cozi de la 3 dimineaţa pentru lapte, găseai în magazin, se producea aproape orice“, îşi aminteşte şi astăzi directorul Direcţiei Agricole Olt, pe-atunci director al SMA Scorniceşti, Dan Bărăgan.
CAP Scorniceşti ajunge fruntaş pe ţară, în judeţ la mare distanţă fiind urmat de Stoicăneşti. „Poate că în ţară s-a şi minţit cu producţia la hectar, dar la Sconiceşti chiar cred că se făcea“, e de părere Dragomira. Utilajele erau cu sutele, se lucrau 32.000 hectare de teren, se aduceau amendamente şi îngrăşăminte de la fabricile nou-contruite în ţară, specialiştii Oficiului de Pedologie şi Agrochimie, care se înfiinţase tot aici (şi astăzi singurii din judeţ), aveau sarcina să studieze ce se poate face pentru creşterea producţiei, astfel că se ajunge la producţii-record, ilustrate în cărţile apărute în acei ani.
CAP Scorniceşti, producţii-record. FOTO arhiva Casei de Cultură Scorniceşti
„Un lan de porumb din cele 900 hectare de pe care în anul 1986 s-au obţinut 27.450 kilograme porumb ştiuleţi la hectar, producţie pentru care Cooperativa Agricolă de Producţie Scorniceşti a fost distinsă cu înaltul titlu de «Erou al Noii Revoluţii Agrare»“ stă scris sub o fotografie demonstrativă.
Un muzeu care-a dispărut ca şi cum n-ar fi fost
Nu doar că nu se vorbea de şomaj, niciunde în România pe atunci, dar în Scorniceşti veneau să muncească oameni din toată zona, din comunele învecinate şi chiar din Slatina, aflată la 25 kilometri distanţă, la fel cum astăzi scorniceştenii pleacă oriunde pentru o pâine mai bună. Pentru timpul liber existau deja o casă de cultură, cinematograf, cofetărie, un complex agro-turistic la Rusciori şi chiar şi un muzeu, vizitat în special de delegaţiile care poposeau în ultimii ani ai comunismului în oraş.
„Era un muzeu foarte bine realizat, la care s-a muncit mult pentru strângerea materialului. Deşi după ’90 a existat un adevărat curent de a se distruge tot ce era legat de numele lui Ceauşescu, ştiţi că au circulat acele declaraţii cu «Muzeul ruşinii de la Scorniceşti», obiectele de acolo trebuie spus că erau de valoare, aduse, unele, din ţară, care probabil s-au întors la muzeele originare. Toate sălile de muzeu erau realizate, de fapt, conform unei tematici naţionale, venea Decorativa Bucureşti şi se ocupa de asta, iar muzeul din Scorniceşti respecta această notă.
„Muzeul de la Scorniceşti avea piese valoroase şi s-a făcut cu o muncă titanică, spune muzeograful Aurelia Grosu FOTO arhiva Casei de Cultură SCorniceşti“
Din punctul meu de vedere, ei au avut acolo ceva foarte valoros, o reproducere a unei săli de clasă din anii în care a studiat Ceauşescu. Cu o bancă din acea vreme, manualele şcolare de atunci, călimară, o reproducere detaliată. După 1990 am încercat să preluăm noi, la Muzeul Judeţean, acele exponate, dar n-au vrut să ni le dea, au spus că vor reface muzeul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat“, ne spune muzograful Aurelia Grosu, multă vreme director al Muzeului Judeţean Olt.
Că s-a ales praful ne confirmă primarul Ion Prioteasa: „S-au dus, nu mai există! Mai avem ceva din exponatele de la muzeu, de altfel noi am şi vrut să facem muzeu, dar n-am găsit sprijin la Ministerul Culturii, iar pe cont propriu nu ne permitem. N-am renunţat la idee, cine ştie“, o lasă primarul pe când s-o putea.
Stadionul „Viitorul“ Scorniceşti ar putea avea viitor
Dacă IPSA (Întreprinderea de Piese şi Subansamble Auto, rebotezată după 1990 PULSOR) a pierit ca şi cum n-ar fi fost, alături de fabricile de brânzeturi şi lactate şi de fabricile-mamut de confecţii (în locul lor fiinţând astăzi ateliere care produc în lohn, şi tiparele fiind aduse din străinătate), dacă zootehnia a murit şi ea odată cu gloria ceauşistă (exista un complex de îngrăşare a tineretului taurin la Constantineşti, tăuraşii fiind exportaţi, la Negreni – un complex cu 30.000 capete de porci, secţii avicole la Scorniceşti, la stat şi la CAP etc.), pentru stadion, emblema Scorniceştiului, mai e o speranţă.
„Avem şase echipe în Scorniceşti, în satele componente, merită să refacem acest stadion şi încercăm în acest an“, spune primarul Ion Prioteasa, care îşi pune toate speranţele în Compania Naţională de Investiţii, din bugetul propriu neputând să visezi la mare lucru.
„Pentru stadion există un proiect de renovare FOTO Alina Mitran“
„Era o frumuseţe. Şi venea lume...! Acum nu mai poţi să-l foloseşti, cel puţin tribuna oficială e un pericol“, e tot ce se mai poate spune despre ctitoria care nici măcar n-a fost pe placul lui Nicolae Ceauşescu, după cum spun martorii acelor vremuri.
„A venit la inaugurare, cred că atunci a venit la Scorniceşti şi Vadim Tudor, atunci l-am cunoscut eu, dar lui Nicolae Ceauşescu nu i-a plăcut. A zis ceva de genul: «Atâţia bani s-au cheltuit pentru asta!». De la spectacol a plecat chiar cu o oră mai devreme, s-a scurtat tot pentru că a fost nemulţumit“, îşi aminteşte Nichita Dragomira.
Stadionul, finalizat în 1986, construit mai mult pe ascuns, o mare ambiţie a cumnatului lui Ceauşescu, Lică Bărbulescu, era însă unul dintre cele mai moderne la acea vreme. Primul din ţară care a avut scaune din plastic, avea scaune la tribuna I, avea oficială, spaţii pentru presă, vestiare, saună, bazin de înot sub tribuna a II-a, camere de locuit sub tribuna I, astăzi populate de 10 familii care plătesc doar apa şi curentul şi care vor fi mutate când (sau dacă) primăria va reuşi să ridice un bloc de locuinţe sociale (şi el în proiect).
FC Olt Scorniceşti, istorie glorioasă
Echipa care să merite un asemenea stadion s-a bucurat de toată atenţia şefilor de la acea vreme. Din liga a III-a, în doi-trei ani a ajuns în prima divizie, în 1981, pentru ca în 1990 povestea frumoasă să se încheie brusc. În acei ani de glorie pe aici au trecut nume mari ale fotbalului românesc: Victor Piţurcă, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, Ilie Balaci, Adrian Bumbescu. Şi pe banca antrenorilor au stat personalităţi, Cornel Dinu şi Florin Halagian fiind două dintre nume.
Cel mai bine i-a mers echipei cu Mitică Dragomir la conducere, îşi aminteau, de-a lungul vremii, cei care au rămas şi după decădere. Astăzi, doar providenţa ar mai putea salva câte ceva.
Şi ar mai fi ceva, sau cineva, încheie primarul, ca omul care le-a văzut pe toate şi nu mai speră mare lucru, dar are putere să glumească: „Să vină şi la noi americanii, ei ne mai salvează! Dacă ne-au ales, să investească!“.
Se încarcă comentariile...
