Povestea celui mai mare „antrenor de căluşari“ român: „Lică Bărbulescu mă bătea să-i spun bancuri cu Ceauşescu“

Povestea celui mai mare „antrenor de căluşari“ român: „Lică Bărbulescu mă bătea să-i spun bancuri cu Ceauşescu“

Nichita Dragomira, la Veneţia FOTO Arhiva Personală Nichita Dragomira

De-abia ieşit de pe băncile facultăţii, Nichita Dragomira a fost nevoit să dea Rapsodia Română pe Scorniceşti, şase ani fiind coregraful ansamblului care a evoluat în mai toată Europa. În 1979, în doar şase luni, a ridicat de la zero ansamblul „Plaiurile Oltului“, iar astăzi, când colegii îşi văd liniştiţi de pensie, caută talente, întinde o mână, face coregrafii şi „antrenează“ căluşari chiar şi în străinătate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Povestea lui Nichita Dragomira, coregraful cunoscut şi recunoscut de etnomuzicologi  şi realizatori ai emisiunilor adevărate de folclor, de al cărui nume se leagă în primul rând ansamblurile „Căluşul“ Scorniceşti şi „Plaiurile Oltului“ din Slatina, începe în bătătură, la Vâlcele, unde deprinde tainele jocului popular de la băieţii mai mari.

„Grădina mea era lângă hora satului, la Fântâna înaltă, cum îi spuneam noi. Eu şi dracii de băieţi de vârsta mea învăţam din furate. Ne era drag să mergem cu flăcăii din sat. Elementele mai uşoare de căluş aşa le-am învăţat. Ăsta a şi fost primul meu vis, să mă fac vătaf, aşa visam toţi. După care, crescând un pic, ne vedeam tractorişti, mai târziu înţelegeam despre ce e vorba.

Nichita Dragomira şi Iliuţă Brăileanu, surprinşi de fotograful ONT

Aveam un paznic la vii, poreclit Socarel, fost vătaf de căluş, şi mă duceam la el cu ţuică să ne arate figuri de căluş. În 1968 am debutat în formaţia mare, la un an după ce formaţia câştigase un concurs televizat reprezentând zona Argeşului, pentru că atunci ţineam de Argeş, până în 1969, la reorganizarea administrativă. De atunci formaţia, de la acel concurs, nu s-a mai destrămat şi a devenit una dintre cele mai cunoscute, chiar dacă la început erau alţii mai buni ca noi“, îşi aminteşte coregraful.

„Era frustrant la liceu, la vremea respectivă. Orăşenii nu stăteau cu noi în bancă“

În 1962, rămas fără pământ, fără animale şi, deci, fără sursă de venit, tatăl se hotărăşte să-l dea la liceu. „Am intrat la «Radu Greceanu» cu examen. Tata, care a fost un vizionar, citea şi Capital-ul, a înţeles repede că n-are de ce să mă mai ţină-n sat. Anul acela a fost unul de sărăcie extraordinară.  A zis: «Bă, te duci la liceu, ce-o fi, o fi!». Mama venea pe jos la oraş, nu se-ndura să dea 9 lei la rată, cum îi spuneam noi. Îmi lăsa mie 10 lei şi erau aur. Am stat mai întâi la internat, iar în ultimii ani, la gazdă, începuseră joile tineretului, era altceva spre terminarea liceului. Dar la început a fost frustrant. La vremea respectivă orăşenii nici nu stăteau cu noi în bancă. Noi venisem de la ţară, eram cu „zăbune“, cu „baltoane“, lucrurile s-au reglat pe parcurs. Am terminat liceul în 1966, anul acesta facem întâlnirea de 50 de ani“, povesteşte Nichita Dragomira.

După liceu, până la admiterea la facultate, a predat ca suplinitor la şcoala din sat, fără ca în toată această perioadă să abandoneze căluşul. Mai mult, reuşise să-şi îngrozească mama, care şi-ar fi văzut singurul copil nu dansator, ci solist pe scenă. „Atunci, ca să-i poată lua fără probleme de la Colectiv, pe căluşari îi lăsau la treburi din astea mai uşoare, erau ciobani, erau... Şi mamei nu-i plăcea când vedea că nu renunţ. Chiar îmi zicea: «Am cheltuit cu tine ca să te văd cu ciobanii pe scenă!». Nici când am ajuns la Rapsodia Română n-a fost încântată, deşi o duceam la lojă, iar acolo veneau numai oameni de seamă. Am întrebat-o, după un spectacol, dacă i-a plăcut, şi ea îmi spune: «Frumos, mamă, da’ ce apă cursă după tine!». Nu era împăcată pentru că simţea că nu mă mai întorc acasă, aşa cum îşi doreau ei.

Aplauzele au fost însoţite, deseori, de distincţii. Aici, cea obţinută la Dijon FOTO arhiva personală

Cu Rapsodia Română am colaborat din primul an de facultate, iar acasă veneam foarte rar, chiar şi în vacanţe. Şi mama îl tot cicălea pe tata: «A’ lu“ cutare veni, a’ lu’ cutare veni, numai al nostru nu vine, vezi, Bebe, vezi!». Şi tata o liniştea, pentru că a înţeles că nu renunţ, simţea cât de mult îmi place ce fac“, deapănă amintirile coregraful.

„Lică Bărbulescu mă bătea să-i spun bancuri cu Ceauşescu“

În 1973 a fost nevoit să plece din Bucureşti, pentru că nou-înfiinţatul ansamblu „Căluşul“ din Scorniceşti avea nevoie de coregrafi, iar Partidul aşa a hotărât. „Am venit, credeam eu, pentru 3 ani, dar din judeţ n-am mai plecat. Acum, am oarecare nostalgii, dar aşa a fost destinul, cred“. A stat la început în căminul liceului, până când s-au construit primele blocuri din Scorniceşti. Au fost, însă, ani mai mult decât frumoşi.

„Eu chiar n-am ce să reproşez nimănui. Dacă îmi pare rău de ceva, îmi pare rău că s-au spus lucruri nedrepte despre acel ansamblu. Acolo s-a muncit foarte-foarte mult, era foarte multă seriozitate. Veneau toţi marii artişti şi colaborau, în primul rând pentru că se plătea bine, erau banii de la CAP, iar în al doilea rând pentru că nici nu cred că ar fi putut să refuze. Spectacolele noastre erau aplaudate peste tot, şi în ţară, şi în străinătate, făceam spectacole pe care nici măcar nu le puteam susţine pe scenele din judeţ, erau scene prea mici, cum a fost cazul spectacolului „Nunta în Oltenia“, cu invitaţi din toate zonele, cu Sofia Vicoveanca, Maria Butaciu, Tiberiu Ceia, care, chipurile, veneau la nuntă cu dansatorii din zona lor, dansatori care tot noi eram.

Ansamblul din Scorniceşti era însoţit în turneele din străinătate şi de sora lui Nicolae Ceauşescu, Elena Bărbulescu FOTO arhiva personală Nichita Dragomira

Făceam turnee în străinătate, iar în afară Elena Bărbulescu, sora lui Ceauşescu, venea cu noi. Veneau reporterii şi întrebau, auzind că e sora preşedintelui, care este. Le-o arătam, era o femeie normală, iar la început nici nu-i plăcea să iasă în evidenţă, încerca să scape de publicitate. Cred că spiritul ţărănesc n-a pierit din ea niciodată. Am fost cu ea şi în turnee, dar şi la secerat, cred că prin 1974, când a plouat mult şi nu s-a putut treiera lotul liceului. Atunci ne-a luat pe toţi şi a secerat cu noi la rând.

Erau oameni normali, chiar dacă circulă tot felul de poveşti. Lică Bărbulescu, soţul ei, fie-i ţărâna uşoară, mă bătea să-i spun bancuri cu Ceauşescu. Era înnebunit. De multe ori, eu, făcând pregătire în facultate, îl masam la ficat până adormea, pentru că el avea ciroză uscată, la masă bea doar ceaiuri, şi spunea că bea whiskey“, îşi aminteşte Nichita Dragomira.

Şi deşi lucrurile mergeau bine, în 1979 pleacă la Slatina, unde în şase luni face ansamblul „Plaiurile Oltului“. „Aveam fetele, totuşi, nu le-aş fi dat la liceu acolo, iar să fac naveta la Scorniceşti îmi venea peste mână. Am venit la Slatina şi în şase luni am făcut selecţie din toate întreprinderile din oraş, mi s-a dat mână liberă, şi am făcut ansamblul. Care a avut o evoluţie fulminantă, s-a ridicat extraordinar într-un timp foarte scurt, iar de aici n-am mai plecat până în 2008, când am renunţat, nu fără regrete, la ansamblu“, spune Dragomira.

Întâlnirea cu Harry Brauner

Deşi a pus în scenă zeci, sute de dansuri populare, iar de trecut prin mână i-au trecut mii de dansatori, hotărând dacă vor ajunge, sau nu, dansatori „după călcătură, cum spunem noi la ţară“, căluşul i-a rămas cel mai aproape de suflet, aducându-i şi cele mai multe satisfacţii.

Datorită lui, la prima ediţie a Festivalului „Căluşul Românesc“ (primele şapte ediţii ale festivalului s-au organizat la Slatina, astăzi se ţine la Caracal), în 1969, l-a cunoscut pe reputatul etnomuzicolog şi compozitor Harry  Brauner. „Am asistat atunci la întâlnirea domnului Harry Brauner cu lăutarul Ceapă, care făcuse parte din delegaţia de căluşari de la Londra, în 1937. Lăutarul l-a văzut, a venit, a îngenuncheat şi i-a sărutat mâna. Avea, la acel moment, o amploare extraordinară căluşul în judeţ. Erau vetrele vestite de căluşari, Coloneşti, Hârseşti, Maldăru, din care au şi fost selectaţi căluşarii pentru Londra, chiar dacă ei au evoluat sub titulatura de „Pădureni“, apoi, pe Valea Iminogului - Schitu Greci, Bălăneşti, erau căluşari vestiţi în Izvoarele, Perieţi, Bălteni, Şerbăneşti, Alimăneşti, după 1969 i-am descoperit şi pe cei de lângă Caracal – Osica de Sus, Dobrun, Cezieni, Brâncoveni. Cred că fiecare localitate avea ceata ei de căluşari, erau în peste 40 de localităţi“, spune Dragomira.

Formaţia de căluşari din Canada îi poartă numele

În 1976 a primit viză şi sarcină de a înfiinţa un ansamblu la Montreal. „Se numeşte Ansamblul „Mihai Eminescu“, iar  formaţia de căluşari îmi poartă numele. Ceauşescu i-a invitat ulterior trei luni în ţară, au stat pe litoral pe cheltuiala statului, n-au plătit decât drumul.

Am stat 6 luni acolo, în ţară cunoscuţii deja începuseră s-o evite pe soţia mea, nu mai vorbeau, de teamă că rămân acolo şi vor avea probleme. Mi-am făcut treaba şi m-am întors, niciodată n-am simţit nevoia să rămân undeva, deşi mi-a plăcut şi îmi place şi astăzi să călătoresc. Poate şi pentru că, e adevărat, eu n-am simţit privaţiunea. Am avut la un moment dat curiozitatea să-mi văd dosarul de la Securitate, dar parcă mi-e şi frică. În mare cam ştiu, pentru că oamenii căpătaseră aşa încredere în mine, securiştii, încât mă avertizau cu cine să stau şi cu cine nu. Pentru că mai spuneam bancuri la masă, tot felul de glume.“, spune coregraful.

Despre declinul folclorului adevărat

Ansamblurile din Olt au ajuns, şi datorită lui Nichita Dragomira, în spectacole în toată lumea. Studiourile Televiziunii Române sunt tot timpul deschise pentru dansul popular „made in Olt“, Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“ solicită căluşarii, şi nu numai, la toate spectacolele de gală şi turneele pe care le organizează. „Am primit de acum invitaţia pentru evenimentul organizat la 80 de ani de la înfiinţarea Muzeului Satului. Nu ştiu cât de mare va fi delegaţia, n-am hotărât“, spune Dragomira, cu regretul că manifestările în care se cere folclor adevărat sunt din ce în ce mai puţine.

Cea mai mare problemă, astăzi, este că nimeni nu se preocupă să existe instructori adevăraţi de dans. „Astăzi nici nu mai există instructori-coregrafi, toţi sunt maeştri-coregrafi. S-a încercat ceva la Cluj, la Universitate, însă s-a transformat, nu mai e de folclor, s-a ofuscat cineva.

Cu Andreea Marin, pregătind un moment pentru „Surprize, surprize“ FOTO arhiva personală Nichita 

Astăzi, cu bani pentru intrare, cu două negative, cu muzică făcută pe calculator ajungi interpret. Nu se mai face selecţia, nu e nimeni interesat de linia melodică sau de versuri. Foarte repede te vezi mare. E firesc să se mişte lucrurile, lumea se schimbă, însă folclorul adevărat s-a diluat mult, asta şi pentru că nu mai există o şcoală adevărată, o preocupare pentru transmiterea lui cât mai aproape de ce a fost odată. Republica Moldova are academie de dans popular, are academie de instrumente populare. În curând vom importa lăutari de la Chişinău, noi care, în Iancu Jianu, aveam un sat întreg supranumit Ciprian Porumbescu, şi vă daţi seama că acei lăutari erau pricepuţi. Aveam 11 ţambale mici la Iancu Jianu, avea 40 de membri taraful, intrau în spectacol pe două rânduri, n-aveau loc. Acum avem acolo o singură vioară de valoare – Drăgulin.

Copiii lăutarilor fac astăzi orgă, saxofon, clarinet, nu mai există cobzari, nu mai există fluieraşi. Avem un singur ţambal de performanţă, dar nimeni nu-şi pune problema spre ce ne îndreptăm. Televiziunile primesc pe oricine să cânte, e o puzderie de solişti vocali. Nu există cenzură şi nici nu trebuie să fie, însă nu mai există nici măcar cenzura bunului simţ.

Ce plantezi, aia rămâne! Mă bucur doar că în Olt avem la ansambluri coregrafi de valoare, şi toţi au trecut pe la „Plaiurile Oltului“. Ansamblurile au renăscut în multe localităţi, au apărut în altele care nu existau pe această hartă, cum este Tufeniul. Cu toate astea, lucrurile se vor amesteca. La origine, cântecul a fost plăcere, acum e interes. Cei care mai ştim câte ceva ducem lipsă, cel mai mult, de oameni interesaţi de ce ştim.

Eu nu încetez să cercetez, să ascult, să ajut, să dau un sfat, să mă implic acolo unde sunt solicitat. Urc şi acum pe scenă, la 68 de ani, dar nu aşa, să fiu la număr. Toţi îşi spun: «Ne-am dat dracu’, vine Nichita!». Satisfacţia mea mare este că există instructori care duc mai departe ce am reuşit să fac. Există Sandu Rizea, George Ghiţă, Bălărău, Brăileanu (de ăsta n-am scăpat toată viaţa, de când era copil, ne-a fotografiat Golgoţiu, un fotograf de la ONT, iar fotografia a circulat carte poştală), vin şi alţii din urmă.

Din păcate, aşa cum a dispărut ţăranul român, s-a transformat, va dispărea şi obiceiul căluşului, va rămâne spectacolul. De jucat se va juca, pentru că există acum tineri fermieri, oameni înstăriţi la sat care deschid porţile şi căluşarii intră şi joacă, dar sensul nu mai e acelaşi“, mai spune Nichita Dragomira.

„Folclorul se alterează pe zi ce trece, e de părere Nichita Dragomira FOTO Alina Mitran

Imagini din aceeasi galerie
  • „Folclorul se alterează pe zi ce trece, e de părere Nichita Dragomira FOTO Alina Mitran
  • „În turneele din străinătate mergea și sora lui Nicolae Ceaușescu, Elena Bărbulescu FOTO arhiva personală
  • „Alături de Andreea Marin, în platoul de la «Surprize, surprize» FOTO arhiva personală“
  • Iliuță Brăileanu, astăzi coregraf de succes (copilul) și Nichita Dragomira FOTO arhiva personală“
  • Distincția obținută la festivalul de la Dijon a cântărit mult în palmares FOTO arhiva personală“ 
  • „Mai rar, dar coregraful merge și la vânătoare FOTO arhiva personală“
  • „Ansamblul «Plaiurile Oltului», la Muzeul Satului FOTO arhiva personală“
  • Prezentator, la unul dintre spectacole FOTO arhiva personală“
  • „Cu Iuliana Tudor,a Muzeul Satului FOTO arhiva personală“
  • „Concurentele de la Miss Diaspora au jucat călușul, în coregrafia lui Nichita Dragomira FOTO arhiva personală“
  • „În tinerețe, când mama, deși fiul se bucura de succes, l-ar fi vrut mai degrabă acasă FOTO arhiva personală“
Distribuie imaginea
citeste totul despre: