Militarul-erou rănit grav în Afganistan, ajuns apoi campion mondial la tir: „Am văzut prea multă durere în război, copiii m-au impresionat cel mai mult“
0
Prima misiune în teatrul de operaţii din Afganistan a efectuat-o la 21 ani, fiind mezinul companiei. La 24 ani, pentru a doua oară în misiune, a fost grav rănit, suferind 26 de intervenţii chirurgicale pentru a se recupera. Şi-a spus că viaţa merge înainte, iar astăzi luptă să câştige tot ce se poate în competiţiile de tir cu arcul.
Caporalul Eugen Valentin Pătru (28 ani), din Slatina, judeţul Olt, n-a ştiut dintotdeauna că viaţa militară este ceea ce-şi doreşte, în schimb niciodată nu i s-au potrivit experienţele anoste. De-abia terminase liceul sportiv din Slatina, când un prieten l-a anunţat că la centrul militar judeţean se fac înscrieri pentru cariera militară.
A aplicat în decembrie 2008, iar în februarie 2009 a fost chemat. A făcut două module de pregătire la Caracal, după care lucrurile au venit de la sine. La 21 de ani a plecat, încadrat fiind la Batalionul 2 Infanterie Călugăreni, în prima misiune în Afganistan. Era cel mai mic dintre camarazi, iar experienţa, deşi periculoasă, impresionantă, i-a deschis apetitul pentru următoarele, cum îşi imagina atunci.
În 2012 s-a transferat la Batalionul 20 Infanterie „Scorpionii Negri“ din Craiova, iar în 14 februarie, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, după o săptămână petrecută la munte alături de Alexandra, prietena sa care în 2017 i-a devenit soţie, a plecat din nou în Afganistan.
În Afganistan FOTO: arhiva personală Eugen Pătru
„De prima misiune am aflat în 2010, prin octombrie. Urma să plec în mai-iunie 2011. Evident că mama n-a fost deloc încântată, doar că ştia că nu are ce să-mi facă, dacă mi-am pus ceva în gând merg până la capăt“, a povestit Eugen. Au fost atacaţi şi în prima misiune, şi-a văzut colegi căzând la datorie, dar experienţa nu l-a descurajat.
„Încercaseră colegii americani să facă o şcoală şi să-i aducă“
Deşi războiul afectează populaţia de toate vârstele, Eugen a povestit că a rămas puternic impresionat de copii. „Am văzut prea multă durere acolo. Mergeam şi le duceam apă, apa potabilă era cea mai mare problemă. Noi îi aprovizionam ziua, iar noaptea talibanii mergeau şi le furau tot. Îi ameninţau că dacă ne mai primesc îi omoară. Acei copii trăiau în condiii greu de imaginat, nu se mai punea problema învăţământului sau… Încercaseră colegii americani să facă o şcoală şi să-i aducă, însă era foarte greu, nu aveau voie la şcoală. Noi făceam patrule şi mergeam la ei cu haine, mâncare şi apă. Veneau şi ne spuneau ce li se întâmplă, ce le fac talibanii. Povestindu-le celor de acasă, primeam din ţară tot felul de haine, jucării, dulciuri, suc, asta îi bucura cel mai mult pe copii. Trăiau incredibil de greu. Iarna ieşeau în faţa colibelor, la soare, să se încălzească“, a povestit militarul, care după recuperarea în urma accidentului a participat în repetate rânduri la activităţi diverse organizate în rândul tinerilor din ţară, împărtăşindu-le experienţele trăite.
„Nu ne aşteptam să fie o maşină-capcană, erau două persoane în ea“
În 30 martie 2014, aflat în cea de-a doua misiune, s-a petrecut teribilul accident. Aşteptau vizita comandantului, iar caporalul se afla în patrula de deschidere a drumului. Pe lângă ei a trecut o maşină în care se aflau două persoane. Cum, de obicei, în maşinile-capcană era doar şoferul, n-au realizat cât de mare este pericolul. Maşina-capcană a sărit în aer, avea la bord o încărcătură explozivă de 500 kg.
„Practic, a făcut un crater în pământ“, explică militarul. Cinci militari au fost răniţi, iar camaradul Claudiu Vulpoiu, colegul care mai suferise un accident în 2010, în poligonul Cincu, a murit. „A fost mai mult decât un coleg, a fost tot timpul lângă noi, ne ajuta mereu…“, îşi găseşte caporalul Eugen Pătru cu greu cuvintele care l-ar putea descrie pe camaradul căzut.
Decorat de Primăria Capitalei FOTO: arhiva personală Eugen Pătru
Imediat după accident a suferit prima intervenţie chirurgicală, în Afganistan, medicii stând ore în şir în operaţie. Când s-a trezit, a încercat să-şi scoată masca de oxigen, dar nu putea respira. A urmat a doua intervenţie, după care alte 24 în Germania.
„Mama mă întreba – ce nu ai, mâini sau picioare?“
Prima care a aflat vestea că Eugen a fost rănit a fost mama militarului. „Până atunci dădusem telefonul sorei mele, cu un an mai mare, dar în acea misiune mi-au cerut la contacte o rudă de gradul I. Prima persoană pe care au sunat-o a fost mama, şi i-au spus că mi-am pierdut membrele inferioare, după care că e vorba de membrele superioare. Când în sfârşit am vorbit cu mama m-a întrebat, neîncrezătoare – ce nu ai, mâini, sau picioare?“, şi-a amintit militarul-erou. Deşi încerca să-i explice care este situaţia, la început, pentru că nu vorbea de pe telefonul „de Afganistan“ cu care îşi obişnuise mama, femeia n-a crezut nici măcar că stă de vorbă cu fiul său. L-a văzut săptămâni mai târziu, într-o poză făcută de sora militarului, în Germania, când Eugen a reuşit să se ridice în picioare, sprijinindu-se de cadrul metalic.
„Momentul în care am încercat să mă ridic în picioare şi nu am reuşit să mă susţin a fost, cred, cel mai greu“, consideră Eugen. A învăţat, practic, să meargă din nou. Medicii americani i-au reconstruit o parte din muşchii gambelor şi i-au dat şi un verdict – dacă în trei ani nu-i revin simţurile… Astăzi îşi mişcă piciorul drept foarte bine, dar mai are încă mult de lucru cu piciorul stâng. Nu mai poate alerga şi nu mai poate juca fotbal, o pasiune a sa căreia în adolescenţă i-a dăruit cinci ani. Deocamdată, îşi spune, pentru că face eforturi în continuare. De altfel, chiar de la momentul accidentului s-a dovedit un luptător.
Medicii i-au spus că ar putea avea nevoie de o lună şi mai bine să se poată susţine pe picioare, dar Eugen a făcut-o după trei săptămâni. Recuperarea, nu doar pentru el, pentru toţi militarii, s-a dovedit o încercare deosebit de grea, deşi le-au fost alături, în Germania, medici, asistenţi, fizioterapeuţi, psihologi. „Îmi este încă destul de greu. Uneori, colegii de serviciu evită să-mi spună că merg, seara, la sală, să joace fotbal“, explică Eugen.
Invictus şi noul drum căruia i s-a dedicat
Pentru că este o fire activă, primul gând a fost să se întoarcă la muncă. Nu s-a văzut niciodată făcând muncă de birou. A revenit la o unitate din Craiova, ulterior transferându-se la Bucureşti. Un coleg i-a vorbit, într-o zi, de Jocurile Invictus şi de sporturile pe care le-ar putea în continuare practica. Pentru că în urma accidentului i-a fost afectat şi timpanul, a exclus, în lipsa operaţiei (a hotărât, la un moment dat, că 26 de intervenţii îi sunt de ajuns), posibilitatea de a practica înotul. S-a orientat către volei din şezut şi tir cu arcul. La Toronto, în Canada, în toamna trecută, făcând parte din primul lot de români care a participat la renumitele întreceri ale militarilor răniţi, Jocurile Paralimpice Invictus, pentru că probele s-au suprapus, a ales tirul cu arcul. Câştigase deja, la Ille de France, în iulie 2017, titlul de dublu campion la această probă, într-un concurs pentru militari. La Jocurile Invictus s-a clasat pe locul VII.
„Am ales tirul cu arcul pentru că dintotdeauna mi-a plăcut să trag la ţintă, am fost lunetist, am o vedere foarte bună“, a explicat militarul. În prezent este legitimat la Clubul Steaua şi se pregăteşte intens pentru competiţii. S-a întors şi pe pârtie, unde s-a bucurat să alunece cu placa şi acum, de Sărbători. „Nu mai pot să schiez, dar mă pot da cu placa şi chiar am făcut-o. Din păcate, soţia, pentru că este însărcinată, nu a mai avut voie acum, dar şi ei îi place“, a mai spus militarul care în luna mai a acestui an va deveni tătic de băiat.
A revenit pe placă, fiind un iubitor al muntelui FOTO: arhiva personală Eugen Pătru
Eugen îşi doreşte să continue, atât cât îi permite timpul, şi acţiunile de voluntariat, pentru că face parte dintr-o asociaţie. A învăţat, în această privinţă, mult de la camarazii americani. „La ei aceste activităţi reprezintă foarte mult, au alt stil de viaţă, se implică. În timp ce mă aflam încă în spital, în Germania, un asistent a venit la mine după program şi m-a întrebat dacă am mâncat vreodată sushi şi dacă nu cumva aş vrea să merg să încerc. Procedura în sine, de a mă scoate din spital, nu era foarte complicată, dar presupunea anumite formalităţi. Le-a făcut fără să stea pe gânduri, ei se implică foarte mult. Am trăit, alături de camarazii americani, mai multe experienţe. Aveam nevoie, la un moment dat, de nişte piese de schimb, foloseam acelaşi tip de echipament, şi ne-au ajutat foarte repede, la noi sunt foarte multe formalităţi de îndeplinit. Am fost, altădată, să facem cumpărături la un magazine de-al lor. Am pus, fără să ne dăm seama, o pereche de şosete într-o pereche de adidaşi, şi am realizat de-abia după ce am plecat. Ne-am întors de la 20 de kilometri şi am plătit acele şosete, un gest absolut firesc“, şi-a mai amintit militarul.
În această lună, municipalitatea slătineană, la împlinirea a 650 de ani de atestare documentară a Slatinei, îi va decerna caporalului Eugen Valentin Pătru titlul de cetăţean de onoare al Slatinei, oraşul său natal, după ce, de Ziua Naţională, în 2017 a primit aceeaşi dictincţie de la municipalitatea bucureşteană. Acelaşi titlu îl va primi şi colegul său slătinean, de asemenea rănit în Afganistan, component al lotului national pentru jocurile Invictus, locotenent Grigore Nicu.
Se încarcă comentariile...
