De ce au nevoie copiii de ora de Educaţie Fizică. „E mult mai greu să repari decât să construieşti frumos de la început“

De la eforturi disperate de a şti, de a înţelege, de a proceda corect pe care le fac părinţii la naşterea unui copil, până la momentul în care îl uităm în faţa televizorului sau a calculatorului nu e decât un pas, cu efecte dintre cele mai grave pe termen lung.

Numărul copiilor şi adolescenţilor cu probleme de greutate creşte de la un an la altul, medicii trag şi ei semnale de alarmă, vorbind de scăderea vârstei la care se semnalează afecţiuni dintre cele mai grave, iar dependenţa de calculator  se tratează, deja de ceva vreme, la psiholog.

Sunt lucruri pe care le observi cu ochiul liber, doar privind copiii de la locul de joacă sau din sala de clasă. Puţini mai ştiu şi mai pot să sară garduri, lucru condamnat, poate, de codul bunelor maniere dar un semn atât de evident de dezvolatare fizică armonioasă.
Întrebarea „De ce au nevoie copiii de mişcare?“ a deschis o adevărată cutie a Pandorei. Nu ştii cu ce să începi, nu poţi epuiza subiectul într-o discuţie de câteva zeci de minute, sunt de acord şi medicii, şi psihologii, dar şi profesorii de sport.

„E mult mai greu să repari decât să construieşti frumos de la început“

Copilul se naşte cu deprinderi diverse. Apucă, în relativ scurt timp aruncă, se târăşte, urcă înainte de a învăţa să păşească. Părinţii îl privesc deopotrivă uimiţi şi încântaţi şi caută să-l sprijine în explorarea mediului înconjurător. Îl plimbă pe cel mic exact cum le-a indicat medicul, sunt atenţi ce-i dau să mănânce, încât te întrebi când are timp să se strice acest mers frumos al lucrurilor, iar copilul să ajungă să petreacă, la vârste foarte mici, ore întregi pe telefon, tabletă, calculator sau în faţa televizorului.

„Părinţii sesizează relativ târziu că e ceva în neregulă cu cel mic, atunci când nu vorbim de aspectul fizic, ci de alte implicaţii ale lipsei de activitate fizică. Când intră în colectivitate şi observă că cel mic nu se integrează, mai mult, intră permanent în conflic cu ceilalţi, părinţii solicită ajutor, singuri sau îndrumaţi de educator sau de învăţător. E un moment destul de târziu, pentru că e mult mai greu să repari decât să construieşti frumos de la început. Partea bună este că acceptă că au nevoie de ajutor, pentru că, să ne amintim, n-a trecut chiar foarte mult de atunci, au fost vremuri în care părinţii percepeau psihologul, consilierul şcolar ca pe cel care «tratează copiii nebuni, ce, copilul meu e nebun?»“, spune consilierul şcolar Violeta iordache.

Cum ar schimba sportul, mişcarea, această realitate? „Pe lângă dezvoltarea fizică, sportul, mişcarea în general, contribuie şi la dezvoltarea psihică armonioasă, dezvoltă calităţi morale, de voinţă şi caracter: sprit de echipă, de cooperare, disciplină, dorinţa de performanţă, stăpânire de sine, curaj, hotărâre. Copilul este o fiinţă socială şi trebuie să reacţioneze, să relaţioneze, nu îl ajută să trăiască în faţa calculatorului sau a televizorului, chiar dacă tu, ca adult, câştigi pe termen scurt, poate, timp, ştiindu-l acolo, în timp ce-ţi rezolvi alte treburi. Pe termen lung efectele sunt greu de cuantificat şi foaret greu de combătut, vei avea un copil, după care un adolescent, izolat, care nu leagă prietenii, care nu ştie să relaţioneze“, mai spune consilierul şcolar.

„Toată lumea, în teorie, ştie că e nevoie de mişcare“

Inutil de precizat că părinţii, unii, e drept, care nu sunt adepţii zicalei „gras şi frumos“, se alarmează mult mai repede când constată că cel mic „nu funcţionează“ fără extra-porţia de dulciuri, chipsuri şi tot felul de „prostioare nevinovate. Pe principiul „astea-s timpurile, nu pot să-l cresc într-un glob de sticlă“, mamele uită să facă eforturile de la început de a-i forma celui mic deprinderi sănătoase. Kilogramele se adună, probleme de sănătate se adună şi ele. Culmea, deşi în parte ar putea fi remediate printr-un program supravegheat de efort fizic, sunt părinţi, spun profesorii, care aleg varianta facilă de a scăpa de smiorcăielile celui mic. „Sunt părinţi care le obţin scutire de la ora de educaţie fizică pentru că «e mai tăfălog, aşa!». Şi acea scutire poartă parafa unui medic, iar tu, ca profesor, nu-ţi permiţi să nu ţii cont de ea“, spune profesorul de educaţie fizică Gabriel Dumitrescu.

„Asta deşi, în teorie, toată lumea ştie că e nevoie de mişcare, că mişcarea face bine“, adaugă profesorul.  Şi aşa ajungi să încerci să-i convingi, pe părinţi, în primul rând, cu argumente solide din teorie, vorbind de indici somatici şi funcţionali, dincolo de argumentele colegilor psihologi.

„Copilul este o maimuţă, în sensul că învaţă prin copiere. Dacă în familie nimeni nu face sport, nu face mişcare, dacă părinţii vin dărâmaţi de la serviciu şi se relaxează în faţa calculatorului, nu se îndreaptă spre o sală de sport, nu ies la plimbare, merg la serviciu cu maşina, chiar dacă pe jos ar face 15 minute, acelaşi lucru tind să-l facă şi ei. La şcoală aceşti copii stau 4 ore, cei mai mici, până la 6-7 ore cei mari, timp în care învaţă română, matematică, geografie..., tot ce conţine programa. Părinţii uită că şi educaţia fizică este o oră din această programă, o oră care contribuie la sănătatea lor fizică şi psihică. Din contră, vin şi ne spun: «Nu vreau să-l omorâţi înainte de ora de matematică!». Ne confruntăm cu o mare problemă, ca naţiune, privind cultul pentru mişcare. Oare cum privim ţările în care copilul nu trece clasa dacă nu a învăţat să înoate, de exemplu?“, se întreabă profesorul, care, pentru ca tabloul să fie complet, redă o altă experienţă din practică.
„Fiind liceu sportiv, mergem în şcoli şi facem selecţii, părinţii aud de noi şi mai vin şi singuri. Mi s-a întâmplat să aducă mai multe şedinţe la rând copiii la judo şi, după o vreme, să nu-i mai aducă. La scurt timp am dezvăluit şi misterul: totul era gratuit, iar în concepţia acestora, dacă e gratuit nu poate fi de calitate. Din păcate, ne confruntăm şi cu astfel de realităţi“, mai spune prof. Dumitrescu.

„Când striga unul dintre noi «Desene!!!!», curtea şcolii se golea“

Dacă astăzi vorbeşti de Daciada, lumea te cataloghează repede drept nostalgic. Aşa s-au născut însă, spune profesorul de educaţie fizică, în diverse ramuri sportive campioni, copiii aveau un ţel, se pregăteau pentru ceva, iar profesorii aveau o altă bază de selecţie. „Sunt astăzi profesori care aproape că nu mai vor să intre la oră, când mai mult de jumătate dintre elevi au scutiri medicale. Când îţi vine cu scutire de la cardiolog nu-ţi permiţi nici să-l trimiţi după mingi, de frică. Dacă faci ora în aer liber trebuie să ai grijă să stea la umbră, pentru că nu ştii ce se poate întâmpla, nu ai dreptul să conteşti un diagnostic. Atunci când, însă, e doar un moft, părinţii, cred eu, pur şi simplu nu ştiu ce fac de fapt. Nu intru pe tărâmul psihologilor, însă vedem cu toţii ce poate să facă dependenţa de tehnologie dintr-un copil. Nu-i mai interesează mai nimic. Acum 30 de ani, când striga cineva  «Desene!!!», imediat curtea şcolii se golea. Erau 20 de minute, duminica. 

Într-adevăr, dacă ar fi posibil un experiment în care să poţi compara un copil de 10 ani, din 1986, cu un copil de 10 ani din 2016, observi că cel din 1986 e mai plin de vigoare, dar şi că cei din generaţia actuală au un nivel superior al cunoştinţelor. Mă întreb, însă, de ce nu ne dorim copii şi deştepţi şi sănătoşi?!“, mai spune prof. Dumitrescu.