De ce le este interzis femeilor să joace Căluşul: „Esenţa dansului este tocmai vindecarea de cele femeieşti“
0Căluşul, cel mai mare brand folcloric al românilor, intrat în 2005 în Patrimoniul Imaterial al Umanităţii, continuă să trezească interes şi controverse pe toate continentele. Ca toate dansurile, chiar şi Căluşul a „evoluat“, pe scenă urcând, chiar şi în poziţia de vătaf, femeile, aspect care nu trebuie să treacă de stadiul de spectacol, spun păstrătorii ritualului căluşăresc.
A dus numele României pe toate continentele, i-a făcut pe japonezi să caute şi să-i cerceteze tainele cot la cot cu specialiştii români, iar de la mijlocul deceniului trecut Căluşul nu mai este doar al nostru, al românilor, este al Umanităţii, protejat de UNESCO, motiv pentru care spiritul lui trebuie păstrat nealterat, insistă specialiştii.
Spectaculozitatea dansului intrigă la fiecare demonstraţie, iar în timp femeile din ansamblurile foclorice au simţit nevoia să-şi demonstreze măiestria, călcând pe un teritoriu cândva absolut inaccesibil. Astăzi, pe scenă, când de sub pălăria căluşarului care a impresionat publicul cu dansul complex apar la final părul bogat şi ochii galeşi ascunşi sub borurile largi şi panglicile colorate în timpul evoluţiei scenice, spectatorii sunt pe dată cuceriţi. Totul trebuie, însă, să rămână pe scenă, spun cercetătorii folclorului românesc, dansul care vine de atât de demult încât şi pe originile lui se bat specialiştii având o cu totul altă esenţă.
Femeia-vătaf, o împietate
„Când ridică steagul peste capul meu, ochii mi se întunecă, încep să mă clatin. Când începem să jucăm în jurul oalei, căci în ritul de vindecare este şi o oală de apă, nu mai ţin minte nimic, nici nu-mi dau seama ce face vătaful, parcă m-ar trage cineva“, consemna istoricul M.Arnaudoff spusele unui căluşar, fragment citat, ulterior, de cercetători cu recunoaştere naţională.
Fragmentul este menit să sublinieze rolul deosebit de important al vătafului, personalitatea acestuia, rol care nu poate fi preluat, decât teatral, de femei.
„Subiectul m-a preocupat foarte mult pentru că importanţa vetrelor căluşăreşti din judeţul Olt este atât de mare încât ne obligă să punem lucrurile la locul lor. N-o spun eu, ca un om care a jucat căluşul şi a regizat spectacole de căluş, şi ca un om care înţelege că şi tradiţiile evoluează şi că graniţa dintre tradiţional, autentic, şi spectacol e greu de trasat, o spun oameni care s-au ocupat de asta. Trebuie clar demarcată linia dintre căluşul „de bătătură“ şi căluşul «de scen㻓, spune coregraful Nichita Dragomira, unul dintre căluşarii de renume ai Oltului, provenit din „patria căluşului“, Vâlcele.
Şi totuşi, de ce nu poate pătrunde femeia într-un univers atât de tentant? Pentru că „ceata căluşarilor este o unitate de monolit şi au încercat permanent să stea în perioada Rusaliilor cât mai departe de cele «femeieşti»“, notează reputatul cercetător prof. Ion Ghinoiu în lucrarea „Căluşul“, apărută în 2003 la Slatina.
Interzisă categoric în vechime, prezenţa femeilor în jocul de căluş este permisă chiar şi la sat în ultimii ani de dragul spectacolului Foto: Valeru Ciurea
Mult-mult mai devreme, despre căluşari vorbeşte chiar Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei“, fragment de asemenea menţionat de coregraful Nichita Dragomira în susţinerea ideii că jocul de căluş are o încărcătură spirituală mult prea puternică pentru a fi transformat în simplu spectacol: „jucătorii se numesc căluşari şi se adună o dată pe an şi pentru a se feri de cele lumeşti (femeieşti) ceata, în toată vremea aceasta, ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bisericii şi zic că, dacă au dormit în alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. (...) Căluşarii trebuie să fie primiţi în toate casele deoarece se crede că de dânşii fug Dânsele şi Ielele, care fac rău gospodăriile, pocesc şi fură copiii“.
Ritualul magic al Căluşului
Că de mai bine de 30 de ani jocul s-a tot schimbat, că astăzi interesantă este, pentru dansatori, partea comercială, că mulţi dintre cei care-l joacă poate nu au habar de multe dintre momentele jocului ancestral, că oamenii au ajuns să accepte sau „să ia de bune“ anumite practici care la origini nu s-au regăsit în jocul de căluş e o certitudine. „Căluşul „de bătătură“ nu trebuie să moară, deşi mare pare din elemente astăzi deja nu mai sunt cunoscute. Sunt dansatori care au auzit, dar n-au văzut niciodată mutul în căluş, iar acest personaj este, de fapt, păstrătorul ritualului magic.
Vă dau un exemplu despre cum era perceput jocul de căluş, ce importanţă avea în lumea satului. M-am îmbrăcat odată în căluşar pentru o filmare, într-un cu totul alt moment decât perioada Rusaliilor, iar mama m-a avertizat, întrebându-mă cum pot să fac asta! Pentru că acest joc are regulile lui, rolul lui, iar lumea satului chiar credea în puterea magică a ritualului“, mai menţionează coregraful Nichita Dragomira.
Ceea ce vedem în spectacole constituie, de fapt, scene ale jocului de căluş, ne mai avertizează Nichita Dragomira, obiceiul în sine având o cu totul altă cronologie.
Scenariul, redat pe scurt, cuprinde trei etape foarte importante, cu locuri şi momente de desfăşurate bine definite: Naşterea Căluşului, când se strânge ceata şi căluşarii depun jurământul (chiar şi cu privire la acest moment există controverse, menţionându-se în anumite surse că membrii cetei ar rosti anumite cuvinte, coregraful Nichita Dragomira dând în schimb sigur faptul că totul se face în gând, pentru că membrii cetei ţin în gură usturoi şi pelin), perioada în care se joacă efectiv căluşul, pe vremuri ceata reunindu-se în aceste zile în casa unuia dintre căluşari, spre a fi feriţi de ispite, iar în marţea Rusaliilor se săvârşeşte ritualul Îngropării Căluşului, etapă cu care se încheie obiceiul.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
