Mai exact: sunteţi nişte nulităţi profesionale, nişte mizerii umane, sunteţi incompetenţi, indolenţi, agramaţi, sfidători, tupeişti, sunteţi o ruşine pentru ţara asta, sunteţi mai penali decât penalii cu care vă ţineţi smechereşte de gât în loc să-i anchetaţi şi să-i băgaţi după gratii.
 
Scriu de-atâţia ani de voi şi-mi provocaţi aşa o silă de nici nu pot să vă descriu în cuvinte. În cuvinte din acelea simple, să fiu sigură că le pricepeţi, nu e accesibil tot lexicul unui tovarăş miliţian cu doctorat.
 
Vă cunosc de la o poştă. Veniţi la birou cu maşini de neam prost, era să scriu dimineaţa dar am uitat că la voi termenul ăsta e al dracului de relativ, dacă se poate să fie maşinile alea de neam prost şi autoturisme de serviciu e cum trebuie, doar trebuie să aibă şi şoferul cu ce vă duce copiii la şcoală, şi nevasta cu ce merge la shopping, şi familionul cu ce se deplasa in week-end la nu ştiu ce conac, timp liber, că e foarte necesar, după ce v-aţi spetit o săptămână nefăcând nimic. În treacăt fie spus, voi vă urcaţi în maşinile alea de neam prost în timp ce nişte fraieri aleargă de nebuni să prindă infractorii în nişte sicrie pe patru roţi, lucru care vă preocupă sau, mă rog, vă enervează şi-apoi trebuie să vă şi preocupe, doar dacă se trezeşte vreun ziarist care n-are de lucru sa vă întrebe câte ceva pe tema asta.
După câteva ore de nemuncă sunteţi absolut epuizaţi, iar dacă e vreun eveniment grav, sunaţi imediat fraierii care ştiţi că trăiesc pentru meseria asta.
La birou, sunteţi îmbuibaţi, tupeişti, faceţi poze cu agenda, că aveţi impresia că aşa păreţi inteligenţi, daţi câte-un interviu pe la gazetuţele de casă, să trăţi, tovarăşu, ce onoare, fumaţi cu nesimţire în birouri, staţi trântiţi în scaune ca ultimii bişniţari de doi lei, vă creşte burta proporţional cu tupeul, dispuneţi, faceţi bilanţuri în care sunteţi obligatoriu sclipitori, vă pupaţi în dos şefii normat, nu care cumva să treacă ziua fără o linguşeală ordinară şi cum şefii sunt ca voi, sau voi ca ei, se trântesc la rândul lor în scaune, la fel ca voi, şi spun, Doamne, ce băiat bun, ia să-i dăm o avansare ”la excepţional” sau măcar un salariu de excelenţă, acolo, ceva.
 
După câteva ore de nemuncă sunteţi absolut epuizaţi, iar dacă e vreun eveniment grav, sunaţi imediat fraierii care ştiţi că trăiesc pentru meseria asta, poliţiştii adică, fraierii care au job-ul şi apoi familia, job-ul si apoi sănătatea, job-ul si apoi lumea, job-ul şi apoi viaţa. Şi dacă dă Dumnezeu şi le iese şi, de regulă, pentru că sunt fraieri deci chiar au muncit să ajungă unde sunt şi ştiu cu ce se mănâncă meseria asta chiar le iese, faceţi un efort, hai fie, şi veniţi vreun sfert de oră la faţa locului, cât să daţi bine, cu vreo 5 dezacorduri în 3 propoziţii, în faţa camerelor de luat vederi.
 
Să nu uit, când vă plictisiţi, şi de regulă aveţi exagerat de mult timp liber la serviciu, cam tot timpul, vă amintiţi că mai sunt nişte fraieri care, nu ştiu de unde atâta tupeu, şi-au permis să spună că aia şi aia şi aia nu merg deloc cum ar trebui. Dacă au mai făcut şi ceva rapoarte pe tema asta, evident, degeaba, rapid dispuneţi, că de aia sunteţi barosani, pardon, şefi, nişte cercetări disciplinare, care ajung rapid la sluguţele voastre de casă, alţi tupeişti, indolenţi, semidocţi, nulităţi profesionale, care spun da şefu, da sigur, cum, e vinovat, două-trei cercetări din astea şi rapid afară din sistem cu indolentul care şi-a permis să spună că noi funcţionăm ca o miliţie, nu ca o poliţie dintr-o democraţie sănătoasă.
 
Desigur, foarte rar, nici pe departe atât de des cât aţi merita, vă mai pozăm în calitate de inculpaţi, moment în care şefii voştri, exact ca voi, ies şi ne vorbesc despre moralitate şi despre cum asemenea situaţii sunt „cazuri izolate”. Şefii voştri ca voi, repet, tot 5 dezacorduri în 3 propoziţii, tot limbaj securisto-comunist, ce bine că vorbesc rar altfel am lua-o razna cu toţii, gândindu-ne că suntem undeva prin anii 50, nu în anul de graţie 2016.
Am o veste proastă pentru voi: am scris mult şi-o sa tot scriem.
Să vă spun ceva: ştiu că-i doliu mare la Miliţie de când cu campania noastră despre sutele de mii de dosare cu autor necunoscut. Cam unul din două, de toată ruşinea, pentru că-n birourile alea, în care ar trebui să se muncească, să fie viziune, competenţă şi bun simţ sunt nişte nulităţi ordinare, nişte rataţi moral, nişte epave profesionale, nişte agramaţi, nişte tupeişti, nişte interlopi cu epoleţi. Şi din cauza asta noi murim cu zile pe stradă, murim tranşaţi, murim împuşcaţi, murim violate, murim bătuţi, murim loviţi de bezmetici la volan rămaşi autori necunoscuţi, murim sufleteşte pentru că n-avem strop de încredere, pentru că urlăm în gura mare dreptate şi-apoi dăm cu ochii de voi şi rămânem muţi. Muţi de uimire, muţi de revoltă, muţi de silă, muţi de disperare, seci de lacrimi, seci de speranţă, muţi şi seci degeaba. 
 
Ştiu că-i doliu mare de când ne permitem să vă arătăm ţării exact aşa cum sunteţi, goi profesional, goi moral, comunişti, baronaşi, interlopi şi total degeaba în scaunele pe care le ocupaţi. 
 
Am o veste proastă pentru voi: am scris mult şi-o sa tot scriem. Până nu mai aveţi de dat jos nicio poleială ieftină, până renunţaţi la rapoartele alea aiuristice şi munciţi pe bune, până nu vă mai bateţi joc de noi, până nu ne mai sfidaţi, până coborâţi în stradă, până ştiţi de la ce vine CFL, până realizaţi că datoraţi ceva ţării ăsteia, iar ea, ţara, nu vă datorează nimic. 
 
Până când vorbim despre Poliţie. Adică până-n ziua în care n-o să mai vorbim despre voi.