EXCLUSIV Povestea impresionantă a ţiganilor care au cucerit lumea prin muzică. Mii de oameni din toată lumea îşi iau bilete la concertele lor

Muzica şi dansurile lor, aproape necunoscute în România, aduc mii de oameni în săli de spectacol din marile capitale ale lumii. Au jucat în două filme, iar olandezii organizează special excursii pentru grupuri în România, pentru a-i descoperi pe ei, muzica şi dansurile lor.

Pe-o uliţă îngustă, neasfaltată, din Ceuas, sat din judeţul Mureş, aflat la aproximativ 35 de kilometri de graniţa cu Sibiul, o fetiţă cu bucle aurii, cârlionţate, zâmbeşte unui început de zi plin de lumină. O cheamă Melody, are 5 ani şi poartă un nume englezesc primit pentru a spune scurt, cu dragoste, povestea vieţii familiei ei. Szaszcsavas Band, romii care au pornit din ţigănie, cu viorile, dansul şi sufletul, şi au cucerit lumea. 

Csangalo şi braciul fermecat

6 ani avea bătrânul lăutar când tatăl său i-a pus prima dată vioara în mână. Îl cheamă Francisc, dar toată lumea îl cunoaşte drept Csangalo, cel care mânuieşte ca nimeni altul arcuşul pe braci, un fel de vioară, dar mai mare. Cântecul, dansul şi dragostea de voie bună au o poveste veche de sute de ani. „E din moşi-strămoşi, familia mea e bătrână şi părinţii mei toţi muzicanţi vestiţi au fost, bunicul meu, fraţii mei. Pe mine m-a pus bătrânul la 6 ani, la 8 ani m-a dus cu el la cântări, punea haina pe o bancă, mă culcam, mă trezeam şi iar cântam. Mergeam prin zonă, în apropiere, 20, 30, 40 de kilometri de aici, prin sate, la nunţi, la botezuri, la feciori care plecau în armată, la baluri. La 9 ani m-a dus la nuntă, am cântat, şi de atunci am avut pita în mână”, povesteşte bătrânul, zâmbind. 

Până la Revoluţie n-au ieşit din ţară. Imediat după, în 1990, cineva i-a înregistrat la căminul cultural din sat, la o clacă. A dus înregistrarea în Ungaria şi s-au trezit cu un impresar la poartă. De aici, a început o poveste pentru mulţi, poate, incredibilă. „De acolo au început turnee, concerte, peste tot, Ungaria, Elveţia, Germania, America, Germania, Japonia, Mexic, Londra, Australia, Portugalia, Paris foarte des, Lyon, California, New York, Olanda, Serbia, Polonia, China, Belgia. Cântăm în săli de spectacol, sunt foarte mari şi e un reglaj acolo...Cântăm pentru toată lumea, niciodată n-am fost la concerte numai pentru români, toată lumea ne cunoaşte şi toată lumea vine”, povesteşte Tincuţa Mezei, fiica lui Csangalo şi unul din cei şase membri ai formaţiei. Componenţa ei s-a schimbat în timp, odată cu generaţiile, iar astăzi din ea fac parte Francisc Csangalo (63 de ani, cântă la braci), Tincuţa Mezei (27 de ani, cântă la vioară), soţul ei,  Călin (28 de ani, cântă de asemenea la vioară), socrul Mezei Levente (44 de ani, cântă la vioară), unchiul Mezei Pal (51de ani, cântă la acordeon), fratele Mezei Levente (40 de ani, cântă la contrabas).

Cântă muzică tradiţională ungurească, românească, săsească şi, bineînţeles, ţigănească, melodii pe care le-au învăţat de la străbunici şi le-au dus cu drag mai departe. În ritmurile muzicii dansează cu foc, iar sălile de spectacol sunt arhipline. „Cântam în turneu, săli mari de 1500-2000 de oameni la un concert de 90 de minute, 45 de minute, pauză şi iar 45 de minute. Dansam, cântam, jucam, tot felul. Foarte frumos ne-au primit oamenii, pe unde ne-am dus ne aplaudau foarte tare şi ne cereau înapoi pe scenă de 2 ori, de 3 ori. Suntem muzicanţi ţărăneşti, de la rădăcină. Şi în America asta le plăcea. Japonezilor le-a plăcut dansul ţigănesc. Cântăm româneşte, ţigăneşte, ungureşte, melodii săseşti. În comunism mergeam şi la saşi, la nunţi, cântam valsuri, polci. Foarte mândru am fost pe scenă, când luam vioara în mâna parcă râdea inima în mine, eram voios, jucam, cântam, dansam. Dacă cântam o săptămână întreagă chiar atunci mă odihneam când mă duceam la masă”, povesteşte bătrânul Csangalo. 

Viorile vechi, agăţate cu grijă pe perete, şi cântecele învăţate din bătrâni sunt sufletul lui. Păstrează şi acum prima vioară, rămasă de la tatăl lui. A primit oferte pentru ea din America, din Japonia, din Germania, i s-au oferit şi 5.000 de euro. N-o dă pentru nimic în lume. N-a cântat niciodată pe partituri, ritmul e în sânge, urechea e formată, iar acasă se repetă mult, înainte de fiecare turneu. În Japonia, a fost angajat două săptămâni, împreună cu un profesor japonez, să înveţe 100 de copii, adunaţi într-o sală, să cânte. „I-am spus „Faceţi dumneavoastră din notă, fac eu fără notă”, a cântat el cu notă şi apoi eu fără, îi curgeau lacrimile la japonez”, povesteşte Csangalo.  

Are, după o viaţă de muzică, foarte multe amintiri şi foarte mulţi prieteni, împrăştiaţi prin toată lumea. Şi-a învăţat copiii, acum îşi învaţă nepoţii să cânte şi e mândru. Iar în nopţile lungi, departe de luminile scenei, se visează şi-acum cântând cu tatăl lui, ca într-o fotografie veche, alb negru, păstrată cu grijă, mângâiată cu zâmbete, nepreţuită.  

Povestea Tincuţei: „Muzica, dansul şi cântările, asta mi-e viaţa”

Tincuţa e mândria tatălui ei, are liceu de muzică, dansează splendid iar acuşul ei aleargă pe o vioară veche de 300 de ani, cadou de la tatăl ei şi primită de acesta, la rândul lui, de la cineva din Elveţia. În timp ce stăm de vorbă, privirile mângâie fotografii vechi, cu ei cântând prin toată lumea. Imagini din sala de concert, în Japonia. Pe stradă, în Belgrad. Tincuţa, învăţând spectatorii să danseze ţigăneşte, în Portugalia. Pasiune, dăruire şi viaţă. „Cântecul merge tot din bucurie şi din veselie, dacă eşti ţigan asta e în sângele tău, muzica, dansul şi cântările, asta mi-e viaţa, chiar şi când sunt supărată sau tristă îmi iau vioara şi cânt o melodie aşa mai tristă, deja îmi revin singură, asta îmi place, asta e viaţa mea. Mă simt bine, foarte uşoară, foarte bucuroasă. Îmi place când lumea aplaudă, când intră în rimt cu noi, simt că oamenii se bucură şi iubesc tot ceea ce fac, atunci sunt mândră şi sunt fericită când văd că oamenii sunt atât de bucuroşi, că le place şi sunt mulţumiţi de tot ce facem pe scenă”, explică Tincuţa. 

Are o grămadă de amintiri, nici nu ştie ce să-ţi povestească mai întâi. Le deapănă cu zîmbetul pe buze, cu amintirea spectatorilor care, după fiecare concert, vin să se fotografieze cu ei, să primească autografe, să-i întrebe de unde sunt, cum de au ajuns acolo. „În Portugalia ne-am dus cu muzică şi dans, a trebuit să îi învăţăm pe spectatori dansul ţigănesc şi cântările ţigăneşti. Le scriam eu pe hârtie şi la concerte fiecare avea hârtia în mână şi cântam cântările ţigăneşti, cântau după mine, fiecare avea hârtie în mână şi le plăcea foarte mult. Francezii sunt oameni foarte veseli, nu contează ce le cânţi, se împrietenesc foarte repede cu oamenii, sunt foarte cumsecade. Polonezilor le place muzica, cântă, dansează, sunt oameni buni cărora le place tradiţia asta ţigănească. Sunt mulţi muzicanţi acolo, şi femei cu acordeoane, şi bărbaţi, şi câteodată vin între noi şi cântăm împreună. În America a fost foarte bine, am fost înt-un bar şi au intrat niştebăieţi, aveau nişte muzicuţe, cântau foarte frumos, 3-4 băieţi, au auzit muzica, noi cântam, şi au venit între noi şi au început să cânte cu muzicuţele, a fost foarte fain. Ne împrietenim foarte repede.

Nemţii sunt mai reci ca ceilalţi, sunt prietenoşi dar nu aşa cu ceilalţi, dansează, ascultă, muzica, dar nu sunt aşa de voioşi. În Mexic sunt foarte prietenoşi oamenii, englezii dansează, ştiu să danseze ungureşte, ţigăneşte, şi când dansam pe scenă şi ei veneau înaintea mea şi dansau cu mine. În Japonia e foarte greu turneul, sunt multe repetiţii şi cu mâncarea, dacă nu eşti obişnuit, e foarte rău, nu mănânci decât orez, pâine nu, orez cu beţişoarele. Mi-a luat două săptămâni să învăţ să mănânc cu beţişoarele. Am stat acolo 4 săptămâni, aşa siluetă am venit acasă...În rest a fost bine, concertele au fost foarte tari, a fost foarte ok. Sunt mulţi japonezi care simt muzica şi le place, foarte tare le place, şi muzica dar şi dansul şi învaţă să danseze dansul ţigănesc. Japonezele aşa de bine dansează jocul ţigănesc, că te întrebi de unde au învăţat aşa. În Elveţia sunt mulţi unguri, merg petrecerile ca în poveşti”, povesteşte Tincuţa. 

Au câştigat, până acum, zeci de mii de euro din concerte. Au plecat din ţigănie, unde stăteau la început, şi-au luat case frumoase în sat, au o curte plină de flori. Câştigă 250-300 de euro de persoană de concert, au asigurat transport dus întors, cazare şi masă. Trăiesc frumos, modest, au de la 10-15 până la 50-60 de concerte pe an iar Tincuţa spune că îi place atât de mult ce face, încât nu oboseşte niciodată. 2-3 luni pe an sunt plecaţi în turnee în străinătate, în rest sunt acasă şi repetă mult. Olandezii i-au descoperit şi vin special să-i vadă, în excursii, în România. În sat, la casa unui localnic, se întind mesele, cu mâncare şi băutură tradiţionale, răsună muzica, se încinge dansul. Au o poveste impresionantă, din păcate aproape necunoscută la noi. Şi sunt o dovadă vie că se poate şi altfel. Că nu toţi romii sunt personaje de ştiri negative. „Nu suntem toţi la fel. Sunt mai săraci sau mai bogaţi, sunt care fură, dar nu sunt toţi la fel, chiar dacă suntem romi şi noi avem un suflet şi poate suntem civilizaţi şi educaţi ca şi un român. Poate de asta nu ne primesc românii cu suflet, pentru că sunt romi care fură sau mai ştiu eu ce fac şi pentru asta aşa suntem toţi, pentru ei. Nu facem toţi acelaşi lucru, de ce trebuie să sufăr eu pentru ceilalţi? Eu sunt ţigancă, dar nu mi-e ruşine că sunt ţigancă pentru că ştiu că sunt pură, nu fur, nu fac prostii, sunt cu suflet curat, şi mi-e ciudă pe ţigani, că sunt rudele mele. Mi-e ruşine, dacă te duci undeva auzi că un ţigan a furat, mie mi-e jenă de aşa ceva. Nu suntem toţi la fel, sunt şi unguri care fac asta, sunt şi români”, spune Tincuţa. 

Vedete de film

Povestea lor nu se opreşte însă pe scenele cu mii de spectatori. Două filme despre ţigani îi au pe generic, printre actori, şi ambele sunt făcute de un francez, Tonz Gatlif. Primul s-a turnat în România. Pentru cel de-al doilea, au filmat mai bine de două luni, în Franţa.

„Un manager din Franţa a văzut o filmare cu noi pe net, un videoclip şi i-a plăcut, a contactat o veche prietenă din Târgu Mureş care ne-a cunoscut de copii mici şi au făcut primul film, Transylvania, la Sighişoara şi în Miercurea Ciuc, şi atunci i-au invitat pe părinnţii noştri să joace în film. Foarte mult le-a plăcut muzica şi tata a jucat ca şi actor în filmul ăla, şi foarte mult i-a plăcut de tata, i-a spus „Eşti un foarte bun actor, Csangalo”. După vreo 2 ani a venit cu fata din Târgu Mureş direct la noi acasă şi ne-a spus că vrea să ne invite la un film, se filmează la Lyon şi acolo puteţi veni voi trei, eu, soţul meu şi tata. Ne-am înţeles cu ce sumă, ce condiţii, şi ne-am dus, în 2007. Acolo am stat 2 luni şi o săptămână, am fost actriţă, era un film despre viaţa ţiganilor, Liberte, ţiganii nu au drept peste tot, nu au preţ, nu au valoare între oameni. Am jucat rolul unei vechi prietene a actorului care a jucat rolul principal, care a fost omorât la final, totdeauna am avu grijă de el, am ţinut la el, prietena lui de suflet. Soţul meu a fost băiatul bulibaşei, tatăl a fost bulibaşa iar o actriţă din Franţa, soţia lui din film. A fost foarte frumos, foarte relaxant, m-am gândit că o să fie greu dar a fost foarte relaxant. Au fost două luni în care s-a filmat şi ziua, şi noaptea, când a fost nevoie, dar nu a fost greu, nici nu am simţit cum trece timpul, ca între ai noştri am fost acolo, ne-am împrietenit foarte repede”, povesteşte Tincuţa, iar Csangalo o completează, râzând. „Am lucrat acolo 2 luni şi o săptămână, nu pot să vă spun cum am fost îmbrăcat, cu barbă, cu păr. A spus domnul Tony că sunt actor mare. Am fost 87 de oameni în film. A spus tot ce spune Csangalo aşa se face, vorbiţi cu el ca şi cu tatăl vostru. Şi aşa a fost. Multă răbdare trebuie să aibă omul la un film”, spune Csangalo. 

Povestea merge mai departe

Pentru Csangalo, mare parte din poveste deja s-a scris. Pentru cei mai mici dintre urmaşii săi însă, abia începe. „Am un băieţel de 11 ani, Balint, şi o fetiţă de 5 ani, Melody, botezată aşa în cinstea muzicii, mi-a plăcut foarte tare muzica şi atunci am decis ca fetiţa mea să fie Melody. Balint cântă de la 4 ani deja, tot la vioară, când a avut 2 ani tata i-a făcut o vioară mică din lemn, de la 2 ani a învăţat ritmul numai, la 4 ani deja ştia arcuşul cum se ţine, ritmul, vioara, melodiile, cânta din gură şi atunci nu a fost greu, a învăţat foarte repede. Transmit tot, îi explic, apoi îi arăt la vioară şi face el. Acum o învăţ şi pe Melody”, povesteşte Tincuţa. Iar Balint e foarte hotărât. „Când am avut 2 ani bătrânul mi-a luat o vioară şi m-a pus să cânt cu ea. Când am învăţat mi-a plăcut, da, şi acum îmi place. A fost un pic greu să învăţ, dar m-am descurcat. Vreau să merg şi eu în turnee, cum merge toată lumea. Cel mai mult îmi place să cânt muzica noastră”, spune Balint. 

Vă mai recomandăm:

FOTO Minunile Giovannei Bassetti. Cum a înviat o italiancă un cătun uitat de lume din judeţul Sibiu  

Giovanna Bassetti a restaurat patru case vechi, tradiţionale, din satul sibian Copşa Mare şi le-a transformat în punct de atracţie pentru turişti, dându-le şi localnicilor şansa să arate meşteşugurile pe care le ştiu din moşi-strămoşi.

Povestea neamţului care a adus sute de turişti străini într-un sat uitat de Dumnezeu din Sibiu

Sasul Paul Hemmerth avea 14 ani când a plecat cu familia din România. Ajuns în Germania producător de documentare şi ghid pentru destinaţii exotice, i-a lipsit mereu sentimentul de „acasă“. Aşa că s-a întors în România şi a făcut minuni într-un sat vechi, uitat de Dumnezeu: la Richiş, judeţul Sibiu.

FOTO Păltiniş la 120 de ani. Povestea vechii staţiuni montane săseşti Hohe Rinne

În decorul splendid al Munţilor Cindrel, în 1894 o asociaţie săsească pune bazele renumitei staţiuni montane româneşti Păltiniş. La mai bine de un secol de atunci, zona a rămas un adevărat rai al iubitorilor de drumeţii montane şi al pasionaţilor sporturilor de iarnă.

FOTO Vacanţă în colibe ciobăneşti. Relaxare în cel mai autentic stil românesc

La patru kilometri de Tilişca, un sat din Mărginimea Sibiului, în inima muntelui, câţiva ciobani autentici aşteaptă turişti pentru o vacanţă în colibe vechi de mai bine de 100 de ani, cu mâncare tradiţională de la stână.

Galeş, satul unde roata morii se-nvârteşte de 130 de ani

Trăsăturile satului autentic din Mărginimea Sibiului sunt conservate aproape intacte în localitatea Galeş, aflată la circa 20 de kilometri de Sibiu. O moară de apă funcţionează aici de la 1884, iar obiceiuri unice în ţară se ţin într-o biserică veche de 300 de ani.