Povestea singurei cizmăriţe din Oltenia. Cum a reuşit o femeie să ducă mai departe un meşteşug specific bărbătesc
0
A învăţat meserie pe vremea când cel mai important om din stat era un cizmar, iar după 35 de ani de activitate puţin sunt râmnicenii care să nu fi apelat la serviciile ei măcar o dată.
S-a născut într-o localitate de lângă Horezu, într-o familie modestă, iar nevoia de a-şi croi propriul drum în viaţă a determinat-o să plece printre străini când abia împlinise 18 ani. Spre sfârşitul anilor ’70, când cel mai important om al ţării era un cizmar, Otilia Dina a pornit spre Iaşi, hotărâtă să înveţe şi ea meseria, dar fără să gândească măcar o clipă că această decizie îi va marca întreaga existenţă, şi nu în sens pozitiv:
„Îmi vine să plâng când mă gândesc cât de greu mi-a fost la început, când nu-mi dădea nimeni un leu. Pe vremea aia, când copiii erau luaţi din parc şi duşi la muncă, eu am vândut un sac de nuci ca să fac rost de 30 de lei şi să pot ajunge în oraş. Ţin minte că în anul în care am plecat la Iaşi, în Râmnicu Vâlcea s-a format pentru profesionala un grup de 13 fete şi doi băieţi. Un an şi jumătate am făcut şcoala de meserii, timp în care ne-au dat şi o bursă de 60 de lei, să plătim internatul şi să ne luăm de mâncare. Am fost foarte multe fete –cizmăriţe la început, dar numai eu am rezistat până acum”.
În 1980, cizmăriţă lucra deja pentru Cooperativa Populară, într-un atelier din centrul municipiului Râmnicu Vâlcea. Începutul a fost greu, mai ales după ce a devenit mama a doua fete, salariul primit de la Cooperativă fiind insuficient pentru a le oferi fetelor tot ce a visat ori şi-ar fi dorit.
“Nu am avut posibilităţi să le duc la creşă, aşa că pe fata cea mare am dus-o la mama imediat ce a împlinit şapte luni, iar pe cea mică o ţineam în casă, singură. Cum prindeam un moment fugeam de la serviciu, din centrul oraşului până pe Aleea Olăneştiului , să-I dau să mănânce, apoi mă întorceam la muncă. Nu aveam pe nimeni care să mă ajute, soţul meu nu avea părinţi, aşa că m-am descurcat cum am putut. Contrar a tot ce se spune, pe vremea aia nu-ţi dădea nimeni cinci lei să iei lapte la copii şi cu toate astea, dacă ar fi să fac o comparaţie, m-a fost greu pe vremea lui Ceauşescu, dar parcă acum mi-e mult mai rău”, spune Otilia Dina.
Cizmăriţa susţine că cel mai bine i-a mers înainte de Revoluţia, după ce şi-a amenajat primul atelier. Râmnicenii prinseseră drag de Oti şi ori de câte ori avea încălţăminte de reparat apelau la ajutorul ei. Lunga perioada de tranziţie de după Revoluţie a băgat în faliment mulţi cizmari, dar Otilia Dina s-a încăpăţânat să reziste, chiar dacă nu puţine au fost momentele de cumpănă.
După 35 de ani de muncă, pensie de mizerie
După 35 de ani de activitate, Otlia Dina primeşte de la statul român o pensie de 470 de lei. S-a pensionat pe caz de boală, din cauza unor probleme la ficat şi gât, probleme cauzate de prenandezul folosit în atelier. Nu a renunţat însă la meserie, pentru că nu ar şti cu ce să-şi umple timpul liber şi pentru că fiecare leu în plus contează, chiar dacă are luni în care se duce acasă cu 300 de lei.
„Am stat toată viaţa prin chioşcuri, prin frig, dar am o pensie de 470 lei. M-au găsit bolnavă rău, am fost si la comisia de la Bucureşti unde mi-au spus că am infecţie în gât. Din păcate, guvernul nu ne pune nimic la pensie, iar să muncesc am voie doar patru ore, că altfel îmi taie pensia. Ca să rămâi cu un salariu, să plăteşti toate dările la stat trebuie să munceşti zi lumină. N-am unde mă duce şi mă bucur totuşi că am ceva de lucru”, susţine cizmăriţa.
Otilia Dina: “M-au zăpăcit cu bonurile şi casa de marcat”
Cele mai bune perioade pentru un cizmar sunt lunile de primăvară şi toamnă, când oamenii fac coadă la atelier să-şi repare încălţămintea, susţine Otilia Dina. Sunt singurele momente din an când cizmăriţa poate spune că rămâne cu ceva bani în buzunar. În restul anului, câştigurile lunare ale femeii nu depăşesc câteva sute de lei.
„Statul ne ia toţi banii, nu mai rămâi cu nimic după o lună de muncă, de asta e greu să fii cizmar în ziua de azi. M-au zăpăcit cu o casa de marcat, cu bonul etc. Dacă am încasări de 800 de lei într-o lună trebuie să plătesc 330 de lei chirie, plus factura la curent, plus materiale , mai rămân cu 300 de lei. Cumpăr şi eu pâine şi ce mai am nevoie prin casă. Vă spun că şi pe vremea lui Ceauşescu lucram cu bonuri, duceam toate încasările la Cooperativă, dar mai rămâneam şi noi cu ceva bănuţi şi chiar reuşeam să punem şi ceva deoparte. Acum nu se gândeşte nimeni dacă avem sau nu clienţi, dacă mai rămânem cu ceva bani pentru o pâine sau dacă avem cu ce plăti chiria”, explică Otilia Dina.
De frica Fiscului, cizmăriţa se străduieşte să-şi plătească la zi dările şi să aibă toate actele în ordine. Casa de marcat e la loc de cinste, la vedere, astfel încât inspectorii „sub acoperire” să n- aibă motiv de cârcoteală, căci o experienţă cu inspectorii ANAF de acum câţiva ani îi dă fiori reci şi acum cizmăriţei.
„Pe vremea domnului primar Zamfirescu, am făcut nuntă cu fata cea mare, duminica. Luni, când am mers la serviciu am rămas ca pasărea pe creangă, că mi-a luat domnul primar chioşcul. M-au lăsat în stradă pur şi simplu, plângeau şi oamenii care treceau pe acolo când m-au văzut în ce hal eram. Am ajuns prin nişte cunoştinţe- norocul meu că m-au iubit oamenii de aici, că mă ştiau de copilă- într-un spaţiu pus la dispoziţie de un domn care avea o firmă de vulcanizare, la sere. Se întâmpla în urmă cu mai bine de vreo 13 ani şi îmi aduc aminte că după ce m-am mutat lângă sere m-a reclamat cineva la Garda Financiară şi mi-au trimis control. Au venit şase oameni de la Fisc să-mi ceară socoteală, că cică făceam evaziune fiscală. Îmi aduc aminte şi acum că aveam un papuc rupt în mână când au înconjurat chioşcul şi mi-au pus lacătul pe usă”, îşi aminteşte vâlceanca.
A încercat şi experienţa străinătăţii
Rămasă fără obiectul muncii în România, Otilia Dina a încercat o reconversie profesională, dar într-o altă ţară. Experienţa străinătăţii a fost una care i-a lăsat un gust la fel de amar şi pe care nu ar mai repeta-o:
„N-am rezistat decât trei luni în Italia. Am fost la defrişat de aluni şi credeti-mă că nu pot să vă explic cât de greu mi-a fost acolo, cu toate patronii ne respectau. De pe câmp am ajuns într-un oraş, să îngrijesc bătrâni. Trei luni a durat toată povestea asta. După nişte discuţii cu familia am hotărît să mă întorc în ţară. Şi după ce am şomat o perioadă de timp, Dumnezeu mi-a scos în cale un chioşc, chiar aici în piaţa din Ostroveni. L-am cumpărat cu 100 de euro, bani mulţi în anii 2000, iar de atunci n-am mai plecat din zonă”
Dacă ar fi să o ia de la început, Otilia Dina nu s-ar mai face cizmar. După 35 de ani petrecuţi în atelierul de cizmărie şi-ar dori să fie “liberă ca pasărea cerului”, să călătorească şi să facă o baie în Marea Neagră. Femeia e convinsă că în România secolului 21, doar funcţionarii care lucrează în ministere pot spune că trăiesc mai bine decât restul românilor.
Se încarcă comentariile...
