De la „Republica de o zi“ lui Candiano Popescu, la I.L.Caragiale şi Nichita Stănescu, ploieştenilor le place să spună, despre ei, că totul în oraş a fost special, iar oamenii au încercat, pe cât au putut, să iasă de sub mantia provincialismului, chiar şi prin anecdote care au făcut înconjurul ţării.

Oraşul a avut, mai mereu, personalităţi şi individualităţi, care o dată cu trecerea timpului au devenit figuri emblematice ori anecdotice ale urbei şi nu numai. La Ploieşti, Poliţia şi-a avut şi ea astfel de personalităţi, începând de la Ghiţă Pristanda – personajul imaginar al lui Caragiale, mergând până la autenticul poliţai al „Republicii de o zi“ - Stan Popescu şi terminând cu eroul istorioarei cu mitocani - Dumitru Carapancea.

Carapancea, şef al Poliţiei oraşului Ploieşti în primele două decenii ale secolului al XX-lea, a rămas în memoria ploieştenilor ca fiind un om instruit care a cochetat şi cu scrisul, el fiind autorul unui ghid – «Călăuza oraşului Ploieşti», din 1914, extrem de interesant pentru istoricii de astăzi. Conţinutul ghidului reprezintă o frescă ploieşteană inventariind societăţile economice, culturale mai importante, cluburile politice, instituţiile şi conducătorii lor, restaurante, medici, avocaţi, numele străzilor, abonaţii telefonici etc“, ne-a povestit despre poliţistul Carapancea istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

Dacă acest ghid este unul pe care l-a putut scrie beneficiind de informaţiile furnizate prin natura meseriei sale (în 1921, el a mai publicat şi un ghid profesional „Cartea sergentului de oraş“), Carapancea a publicat în 1919, câteva schiţe literare intitulate „Şi mai bune şi mai rele. Schiţe. Nuvelete. Amintiri“ care sunt povestiri din viaţa sa de poliţist şi ulterior de şef de poliţie la Ploieşti. În 1921, el a publicat chiar şi un roman intitulat „Ada“. 

Câteva dintre schiţele sale nu au cum să nu atragă atenţia. În „Vardişti amabili“ spune povestea unor poliţişti  naivi care au ajutat nişte hoţi să care lucrurile furate, iar în „Boxorul necunoscut“ vorbeşte despre campionul naţional al Angliei la box, Davys Kleacke, ajuns dintr-o întâmplare la Ploieşti, unde intră într-un restaurant şi este deranjat de glumele proaste ale beizadelelor ploieştene cărora le administrează o corecţie severă“, povesteşte Dorin Stănescu despre activitatea literară a lui Carapancea.

Povestea cuvântului „mitocan“

Pasionat de poveşti şi elucidarea de mistere, fie ele poliţiste sau filologice, poliţistul este şi autorul unei schiţe în care explică „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“, din care reproducem mai jos explicaţia autorului:

Iată un cuvânt foarte des întrebuinţat în limba noastră, a cărei origină nu ne-a explicat-o încă filologii. E un cuvânt care de şi ar pare neaoş românesc, e de curând introdus în limba noastră. Prin filele colbăite ale vechilor cronici l-am căuta în zadar; poporul de la ţară, ţăranii, nu-l au introdus încă în graiul lor. Abia dacă a putut pătrunde puţin prin satele din jurul oraşelor; în Moldova, la moldovenii neaoşi, se aude foarte rar; iar în cele-lalte părţi ale românismului nu se aude de loc. El e de origină franceză, prin urmare e un neologism. E o deformare a două cuvinte franţuzeşti: demi-coton.[…].

Pe la 1850 exista în Bucureşti un mare negustor roman de marchitănie şi braşovenie, Becheanu.
[…] Pe acele vremuri era o mare cerinţă pe piaţă de stofe pentru că eram în perioada de schimbare a costumului (este vorba despre renunţarea elitei româneşti la costumul şi moda orientală - şalvari, işlic, turban - şi îmbrăţişarea modei, vestimentaţiei  occidentale). Neapărat că la început se aduceau stofe fine care erau scumpe foc şi deci inabordabile pentru cei cu chimirul mai anemic. Becheanu atunci, om cu perspicacitate comercială, a adus spre vânzare stofe mai uşoare, mai ordinare: jumătate lână, jumătate bumbac (cotton), şi fie că erau chiar din Franţa, fie că voia să le treacă ca atare le zise: demi-coton şi apoi mai pe scurt, mi-coton. Pretutindeni nu mai auziai vorbinduse decât micoton şi prin o stâlcire a cuvântului, în curând cuvântul deveni, în gura mulţimei, mitocan, desemnându-se prin el pe omul din popor, de jos, lipsit de gust şi rafinament. Şi pe această cale s-a îmbogăţit limba noastră cu un nou cuvânt. Explicarea nunumai că pare verosimilă ci e chiar cea adevărată. O deţin de la răposatul general Papazoglu ce mi-a fost bunic, şi care era un om învăţat şi cult pentru vremurile lui..
.“ scrie în schiţa „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“ poliţistul Dumitru Carapancea.

Povestea cuvântului, consemnată de poliţist, nu este departe nici de explicaţia din „Dicţionarul explicativ al limbii române“, editat de Academia Română. Potrivit DEX-ului, „mitocan“ desemnează un om cu comportări grosolane, vulgare, sinonim cu „bădăran“ şi „mojic“. Învechit, desemna un locuitor de la periferia unui oraş. 

Vă mai recomandăm

Porcii „maidanezi“ au fost stăpânii Ploieştiului timp de 80 de ani. Cum a rezolvat administraţia problema „Bagabonţilor râmători“

FOTO Ploieştiul de acum 100 de ani. Între bătăile cu flori de pe Bulevard şi eforturile administraţiei de a organiza un oraş modern

Poveşti de cartier din Ploieşti. Mimiu îşi trage numele de la un grec lacom, Bereasca a fost „Cartierul Demobilizaţilor“