Cum tratau românii bolile venerice acum 200 de ani. Praful unei insecte-parazit era presărat în locurile dureroase

Publicat: 28.12.2015 06:03

Ultima actualizare: 06.08.2022 14:05

Medicina empirică şi populară din Ţara Românească includea plante şi descântece

Cantaride, lipitori, lobodă, usturoi, păcură, descântece pentru alungarea bolilor „venite de la draci“. Erau doar câteva dintre ingredientele şi remediile din medicina populară şi empirică folosite în Ţara Românească în jurul anului 1800 pentru tratarea afecţiunilor.

O amplă monografie sanitară, „Topografia Ţării Româneşti (1800-1828)“, scrisă de doctorul în medicină Constantin Caracaş, oferă informaţii interesante despre ceea ce însemna medicina populară la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Medic şi filosof, cu doctorat în medicină, iniţiator al Spitalului Filantropia din Bucureşti şi medic al Spitalului Pantelimon, Caracaş este cel care a introdus în România vaccinarea populaţiei.

Observaţiile sale asupra „sănătăţii şi boalele locuitorilor“ din Ţara Românească, dar şi asupra „reţetelor“ folosite în popor oferă o imagine interesantă asupra medicinei populare. Constantin Caracaş, atrâgând atenţia şi asupra faptului că unele dintre „medicamente“ nu doar că nu erau potrivite, dar mai rău făceau pacienţilor.

Cantaride, mărgele şi legume, remedii frecvente

Medicul nota că, la 1800, oamenii din Ţara Românească se îmbolnăveau de „scurgeri de sânge, de boli venerice, de imflamaţiuni ale udului sau ale stomacului“, bolii împotriva cărora, în farmacii sau prin babele doftoroaie se prescriau cantaride (o insectă din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care atacă frasinul şi liliacul, al cărui corp uscat şi pisat se folosea în industria farmaceutică) ca medicament intern.

Alte leacuri erau lipitorile, pentru „luarea de sânge, mai ales de poporul de jos“ şi râmele, împotriva reumatismului.

Dintre legume, se foloseau ca remedii loboda, „împotriva răsuflătorilor cronice şi la umflături“, usturoiul „răcoritor la cei cu pojar“, deşi la „la pojarul flegmonos şi la cefalalgii face mai mult rău“, mărarul. Păcura era folosită la vindecarea râiei şi a rănilor la vite.

De asemenea, pe părţile bolnave ale corpului erau aplicate mărgele şi talismane.

Bărbierii, medici stomatologi de ocazie

În foarte multe cazuri, bărbierii erau şi medici de ocazie. Aplicau ventuze, lipitori, lăsau sânge, scoteau dinţi şi tratau bolile cu plante medicinale. Unii îşi deschideau şi spiţerii. „Marea carte a Ploieştilor“, monografia oraşului, consemnează, la 1812, existenţa bărbieriei-spiţeriei a lui Florea Târşă din Ploieşti pe când, la 1831, existau deja şase astfel de locuri.

Citește și: Cele mai populare remedii naturale din lume

Fenomenul luase o asemenea amploare încât, în 1838, medicul districtului Prahova, dr. George Pappa ceruse „poprirea practicii lăsării de sânge de la bolnavi de către bărbieri“.

Moaşele „babe ignorante care mai rău fac“

Pe lângă bărbieri, de „medicina“ adulţilor şi a copiilor, la naştere, se mai ocupau şi doftoroaiele sau moaşele. Uneori, pratica se transmitea din generaţie în generaţie în aceeaşi familie.

Constantin Caracaş nota că, în general, moaşele sunt „nişte babe ignorante, a căror simplă prezenţă mai mult strică decât foloseşte“ căci prin ajutorul pseudotehnic acordat „sunt totdeauna contradictorii şi combat însăşi natura“. Nepriceperea medicală „ucigătoare de copii“ se concretiza în faptul că „prescriu medicamente şi digestive la copii, fără nici o nevoie, încât îi vatămă mult“.

Descântece pentru „boalele care vin de la draci“

Tot în Ţara Românească, oamenii recurgeau şi la descântece în caz de boală. Aceştiau credeau în demoni şi în magii, având convingerea că „toate boalele vin de la draci“. Când li se întâmpla ceva, în special cei fără carte dădeau fuga la vraci şi la babe care îi descântau şi le masau corpul ori luau de la aceştia medicamente interne făcute din „plante iuţi şi veninoase“ sau din argint viu (mercur) şi compuşii acestuia care, în multe cazuri, se soldau cu moartea pacienţilor.

Bolniţe la mănăstiri

În aceeaşi perioadă, Biserica a început să se implice şi în vindecarea trupească a oamenilor. Pe lângă mănăstiri existau bolniţe, adică un fel de infirmerii – cum era cea de pe lângă Mănăstirea Ghighiu din Prahova sau cea de la Biserica „Sf. Gheorghe Nou din Ploieşti“ – unde oamenii erau trataţi cu plante medicinale, slujbe religioase şi incantaţii.

Unele biserici s-au ocupat şi de contrucţia unor băi publice pentru enoriaşi ca mijloace de profilaxie pentru răspândirea bolilor.