Cum să te ridici cu spiritul din scaunul cu rotile. Povestea emoţionantă a Monicăi, femeia care a înfruntat şi a învins soarta

Cum să te ridici cu spiritul din scaunul cu rotile. Povestea emoţionantă a Monicăi, femeia care a înfruntat şi a învins soarta

Monica Radu Sursa foto arhivă personală, autor FOTO Constantin Tian

În urmă cu aproape 20 de ani un accident, petrecut undeva pe un drum din Ardeal, a transformat-o dintr-un om activ şi cu o viaţă plină de planuri, aşa cum orice tânăr abia ieşit de pe băncile facultăţii ar fi avut, într-o persoană complet dependentă de cei din jurul ei. Monica Radu nu şi-a acceptat handicapul şi a jucat jocul vieţii cu cărţile pe care le-a avut pe masă, aşa cum singură recunoaşte.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă cu aproape 20 de ani, un accident petrecut undeva pe un drum din Ardeal, a transformat-o dintr-un om activ şi cu o viaţă plină de planuri - aşa cum orice tânăr abia ieşit de pe băncile facultăţii ar fi avut - într-o persoană complet dependentă de cei din jurul ei.

Să te trezeşti peste noapte că nu-ţi mai poţi controla o parte din corp, că nu mai poţi să mergi oricând ţi-ai dori într-un loc anume, că nu mai poţi dansa, că nu mai poţi să te plimbi, că nu mai poţi urca o treaptă, o banală bordură, pentru mulţi ar însemna finalul.

Nu şi pentru Monica Radu, femeia care a luat totul ca atare şi şi-a văzut în continuare de viaţă, deşi avea coloana frântă în urma acelui cumplit eveniment rutier.

La 40 de ani, dintre care jumătate petrecuţi într-un scaun rulant, Monica şi-a construit o familie, a devenit mama a trei copii, doi băieţi şi o fetiţă, a terminat o facultate, urmează acum cursurile unui master în Teologie, a scris o carte care se află acum în faza de tipărire la o editură din Bucureşti, mai are în lucru o a doua carte, are un serviciu, conduce o maşină, a participat la prezentări de modă pentru persoanele cu nevoi speciale, iar acum se pregăteşte pentru a deveni life coach.

Pe lângă toate acestea, Monica vrea să-şi îndeplinească şi visul ei din adolescenţă, să urmeze cursurile de arte şi design, la care nu a avut acces imediat după finalizarea şcolii generale pentru că părinţilor ei li s-a părut puţin prea extravagant să-şi lase copilul la un liceu de profil.

Acestea sunt cărţile de pe masă, cu astea jucăm

De voinţă, putere, răbdare şi capacitate intelectuală mult peste medie, Monica nu duce lipsă deloc, dar multe dintre visurile ei aşteaptă încă o rezolvare şi asta din cauza autorităţilor care nu fac altceva decât să pună beţe în roate la propriu unei persoane cu handicap locomotor.

Dacă pentru a scrie o carte, Monica, Mona pentru prieteni, nu are nevoie de ajutorul nimănui, pentru a-şi schimba permisul de conducere, de exemplu, este nevoită să mute munţii de loc.  

“Acestea sunt cărţile de pe masă, cu astea jucăm, altfel... Cel mai greu este atunci când trebuie să cer ajutorul cuiva. Este ceea ce mă supără cel mai mult. Este greu să depinzi de cineva,” spune Monica.

Purtată pe braţe pentru a-şi schimba permisul auto

Umilinţele la care este supusă în mod constant vin în general din partea autorităţilor, adică din partea celor care sunt plătiţi să rezolve lucruri nu se le încurce. Nu demult, Monica a fost nevoită să-şi schimbe permisul de conducere. Un lucru banal pentru noi ceilalţi, dar extrem de complicat pentru o persoană care nu se poate deplasa decât în scaun rulant.

A urcat în clădirea Prefecturii Prahova, la Servicul de Evidenţa Persoanelor până la parter. Acolo şi-a dat seama că misiunea ei este una imposibilă pentru că biroul unde avea nevoie să ajungă se află la etajul al doilea, iar clădirea nu este prevăzută cu lift.

Cu documentele ar fi putut rezolva apelând la bunăvoinţa cuiva care ar fi putut să urce şi să depună dosarul la ghişeu, dar pentru fotografie trebuia să fie prezentă personal în faţa aparatului de fotografiat. Angajatele de la “premise auto” nu au colaborat deloc, au spus că nu este treaba lor să rezolve o astfel de situaţie, aşa că Monica a trebuit să ceară ajutorul unor poliţişti vânjoşi care să o urce cu tot cu cărucior până la etajul al doilea.

Este doar unul dintre hopurile pe care Monica trebuie să le treacă aproape în fiecare zi, dacă se poate cu zâmbetul pe buze, de dragul copiilor ei. S-a obişnuit cu această situaţie, dar întrebarea este de ce este neapărat necesar ca un om aflat în starea ei să mai fie obligat să înfrunte şi impertinenţa sau lipsa de implicare a autorităţilor, când are oricum mult mai multe pe cap decât oricare dintre noi.

Lupta pentru a plăti o banală amendă

Pentru a-şi face viaţa mai uşaoră, Monica s-a organizat în aşa fel încât o parte dintre plăţile pe care le are de făcut să le poată efectua de acasă, apelând la avantajele internetului. Nu-i iese tot timpul, şi asta nu din vina ei. Fiind o persoană cu dizabilităţi, are gratuitate la rovignetă.

Dar pentru a beneficia de această gratuitate, trebuie să facă anual drumuri la Direcţia Generală pentru Asitenţă Socială, instituţie care are sediul în Ploieşti, iar Monica locuieşte la 35 de kilometri distnaţă, la Cornu.

“Nu înţeleg de ce trebuie să depun documentele pentru gratuitate la rovignetă, atâta timp cât eu am un handicap permanent. De ce nu am gratuitate permanentă şi la această taxă? S-a întâmplat ca actul prin care dovedeam această facilitate să expire, iar în timpul scurs până am ajuns din nou la DGASPC să duc din nou actele doveditoare, să fiu amendată pentru lipsa acestei rovignete. Bun, am acceptat situaţia şi am vrut să plătesc amenda accesând sistemul online de plată ghişeul.ro. Nu ştiu ce s-a întâmplat, poate am completat eu greşit, dar sitemul nu a funcţionat şi nu a procesat datele introduse de mine, aşa că a trebuit să mă deplasez până la sediul Primăriei din Câmpina să achit amenda, iar acolo …scări, ” explică Monica situaţiile de viaţă prin care este nevoit să treacă un om care se poate deplasa fără ajutor.

Indemnizaţia de handicap nu este luată în calcul la bancă

Un alt of pe care Monica speră că cinea se va gândi la un moment dat să-l rezolve se referă la indemnizaţia de handicap pe care o primesc lunar persoanele cu dizabilităţi.

“Am un handicap permanent şi pentru asta beneficiez de o indemnizaţie lunară. Mare, mică, atât cât este m-ar putea ajuta, pe mine şi pe celelalte câteva sute de mii de persoane aflate în situaţie asemănătoare cu mine, să obţinem un credit la bancă, doar că asta nu se poate. Având valoare de indemnizaţie şi nu de pensie, banca nu o ia în calcul atunci când este vorba să acorde un împrumut. Nu înţeleg de ce se întâmplă acest lucru, atâta vreme cât este un venit sigur, permanent, pentru că am un handicap permanent, repet, asta nu se poate schimba, din păcate, ” povesteşte Monica.

Mecanicii de la RAR nu au ştitu să-i pornească maşina adaptată la nevoile sale

Pentru că a vrut să fie un om cât se poate de independent, atât cât îi permitea afecţiunea ei, Monica a ţinut neapărat să aibă o maşină cu care să se deplaseze oricând, fără să apeleze la ajutorul altora.

“Am fost prima persoană cu dizabilităţi din Prahova care am avut o maşină adaptată pentru nevoi special. În 2009, când am fost să înmatriculez maşina, cei de la Poliţie nu au ştiut cum să procedeze. A urmat un şir lung de telefoane, pe la toate instituţiile MAI abilitate să rezolve o astfel de problemă. La fel mi s-a întâmplat şi atunci când am ajuns cu maşina la RAR. Eu a trebuit să fac toate manevrele necesare pentru că mecanicii de acolo nu ştiau cum să o pornească. Au fost chiar simpatici. La final, unul dintre ei a băgat capul pe geam şi i-a spus celui de lângă mine: ţi-am zis eu că maşina are frână?. Sunt tot felul de astfel de situaţii la care trebuie să mă adaptez, şi cărora trebuie să le găsesc rezolvare pentru că nimeni altcineva nu o va face,” explică Monica.

Master în Teologie

Lăsând la o parte toate aceste încercări prin care să treacă femeia care nu a acceptat să stea în casă doar pentru că picoarele nu o mai ajutau să meargă, Monica este un om cât se poate de activ. Nu s-a mulţumit să aibă o casă, o maşină şi un job. Ea lucrează în prezent la recepţia unui spital privat din Prahova, dar în paralel urmează cursurile de masterat în Teologie de la Târgovişte.

“Nu am ales să fac acest masterat cu un scop précis, pur şi simplu am vrut să nu cred eronat, să-mi confirm părerile, să-mi structurez convingerile, să le argumentez pentru că eu simt că relaţia cu Dumnezeu se realizează prin cunoaştere,” spune Monica.

“Dantele interioare”, primul său roman

Absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, Monica nu a vrut să uite de marea ei pasiune, scrisul. Recent a reuşit să finalizeze o carte în care a avut curajul să scrie despre drama ei şi depsre cum a reuşit să treacă peste evenimentul petrecut în urmă cu douăzeci de ani, din cauza căruia acum se află într-un cărucior rulant.

“Cartea se numeşte Dantele interioare şi va apărea, sper, în două-trei săptămâni la o editură din Bucureşti, şi va beneficia de o prefaţă semnată de Aurora Cornu (prima soţie a scriitorului Marin Preda, n.r.)” mărturiseşte Monica.

Aşa cum recunoaşte Monica, cartea este mai degrabă o introspecţie decât un roman autobiografic şi se opreşte cu precădere la momentele imediate care au urmat după accidentul care i-a schimbat viaţa.

Despre acele zile, vorbeşte prea puţin acum, dar pe cei curioşi să afle cât de mult a contat relaţia dintre ea şi Dumnezeu pentru a reuşi să depăşească trauma fizică şi emoţională, Monica îi invită să-i citească romanul.

“Dumnezeu mi-a ţinut mâinile la ochi, ca atunci când cineva te duce să-ţi facă o surpriză, dar bucata aceea de drum, aşa cum a fost ea, ştiu că nu am trăit-o fără protecţie,” mărturiseşte ea.

Urmează acum un al doilea roman, al cărui titlu, deşi a fost ales, nu vrea să-l dezvăluie încă. Ne destăinuie doar că paginile viitoarei sale cărţi va conţine, de data aceasta, mai multă ficţiune.

“M-am trezit atât de bucuroasă cu gândul la lucrurile pe care le am de făcut la anul…”, recunoaşte Monica.

Dar până la anul, ea mai are de înfruntat o altă încercare, mult mai dificilă decât scările din clădirea Prefecturii. Trebuie să ajungă la o clinică din Viena pentru o intevenţie chirurgicală şi asta cât mai repede posibil, altefel există riscul să-i paralizeze şi braţele. Vorbeşte despre acest lucru fără disperare, fără lacrimi pentru că ştie că cineva acolo sus o protejează. Este lupta ei pe care a ales să o ducă până la capăt.

Pe aceeaşi temă:

Lovit crunt de viaţă, campion în scaunul cu rotile: „Eu nu pot să stau degeaba fără să fac ceva care să rămână în urma mea“

Afaceri cu lavandă din scaunul cu rotile: o fostă cântăreaţă de muzică populară a creat un brand din aurul mov din grădină

Un copil parcurge trei kilometri zilnic în scanului cu rotile pentru a ajunge la şcoală: „Vreau să învăţ carte“

Băiatul care scrie cărţi pentru a-şi plăti operaţiile: a publicat patru volume din dorinţa de a merge

citeste totul despre: