Cum erau pedepsite moldovencele în Evul Mediu. Reglementări din capitolul „Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip“

Cum erau pedepsite femeile care îşi înşelau soţul în perioada domniei lui Vasile Lupu

Femeile din Moldova secolului al XVII-lea nu aveau parte de libertăţi, conform legilor în vigoare la acea vreme. Relaţiile extraconjugale şi tentativa de omor asupra soţului erau păcate de moarte, aspru pedepsite.

Bărbatul, în calitatea lui de cap de familie şi de soţ, avea libertatea să-şi condamne soţia şi să-i aplice sancţiuni care astăzi sunt considerate acte de tortură. 

Totuşi, chiar şi în acei ani de Ev Mediu, legiuitorul ţinea cont să găsească un oarecare echilibru între pedeapsă şi vina de care ar fi putut fi acuzată femeia. „Muiarea” putea fi pedepsită cu condiţia să fie şi vinovată, nu doar din ură şi duşmănie. Ba mai mult, autorităţile acelor vremuri ofereau posibilitatea ca doi soţi care nu se mai înţelegeau să divorţeze, iar bărbatul avea, ca şi în prezent, obligaţia să-şi întreţină fosta soţie şi să-i ofere cele necesare unui trai decent.

Preacurvia şi vicleşugul, păcate aspru pedepsite

În Pravila lui Vasile Lupu (domnitorul Moldovei în perioada 1634 - 1653), tipărită la Iaşi în anul 1646, şi publicată pe tipărituriromâneşti.ro, în capitolul „Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip” sunt legiferate pedepsele admise în cazul în care femeia era prinsă făcând o greşeală care nu putea fi trecută cu vederea.

Bătaia era pedeapsa supremă, iar bărbatul îşi putea lovi soţia “de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi făcând vreun vicleşug spre moartea lui”. Pentru aceste două păcate capitale - preacurvia şi intenţia de a-şi omorî soţul - acestuia din urmă i se permitea să-şi bată femeia cu vrăjmăşie şi în acest caz autorităţile nu l-ar fi tras cu nimic la răspundere .

Îşi lovea soţia fără motiv, pierdea o treime din zestre

Conta foarte mult ca pedeapsa primită de femeie să fie bazată pe probe, pe o vină exactă, loviturile grave, fără temei nefiind admise, în acest din urmă caz fiind acceptat divorţul. Mai mult, dacă îşi pedepsea soţia nevinovată, bărbatul risca să piardă o bună parte din avere.

“Muiarea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsură, poate să-ş ceară la giudeţ să să desparţă (… ) Cela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muiarea lui, bătându-o fără de vină, sau o va bate cu vrăjmăşie pentru puţintea vină, să va certa într-aceasta chip: să piardză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muiarea; iară de nu-i va fi dat daruri, să va certa să dea muerii sale a patra parte de câtu-i va fi dzeastrea. Aceasta iaste, când nu vor mai treace dzeastrele de trei sute de galbeni; iară de vor fi dzeastrele mai mult, atunce-i va da numai o sută de galbeni, şi dzeastrele fie cât ştie.”.

După divorţ, bărbatul era obligat să-şi îmbrace şi să-şi hrănească soţia în continuare “cum să cade”.

Dacă o palmă şi chiar un pumn aplicate în caz de greşeală săvârşită de femeie erau permise, indiferent cât de mult şi cât de des se întâmpla asta, nu aceeaşi îngăduinţă avea legiuitorul atunci când soţul exagera şi folosea arme albe pentru a-şi osândi consoarta. 

Loviturile la cap nu era permise

Loviturile care provocau  răni, mai ales în zona feţei sau a capului, care se lăsau cu vărsare de sânge sau care erau atât de dure încât lemnul se rupea pe sipnarea femeii, nu erau deloc admise, iar despărţirea dintre soţi era iminentă şi de necondamnat.

“ Fără de măsură şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie să cheamă bătaia, când să face cu toiagul şi mai vârtos când să va svărâma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sânge, sau când o va lovi cu lemnul în obraz, sau în cap: atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui”.

În schimb, dacă era prinsă cu un alt bărbat sau dacă era prinsă cu otrăvuri sau cu alte şiretlicuri în scopul de a-şi omorî soţul, acesta avea dezlegare de la autorităţi să-şi încarcereze soţia

“ Bărbatul poate să-ş pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum are fi în temniţă, numai pentru doaă vine: dece, una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară a dooa când o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară; iară dirept alte vine nu va putea, nici să o închidză, nice să o bage în  here.”

Conform Pravilei lui Vasile Lupu, soţului îi era permis în anii 1600 să-şi certe şi să-şi pedepsească femeia doar pentru a o determina să se îndrepte în caz că a comis o greşeală. Bătaia sau alte pedepse mai violente, de genul carcerei, aplicate fără motiv se îndreptatu împotriva soţului care era la rândul lui condamnat să-i dea înapoi soţiei parte din zestre.