Vladimir Streinu, destinul criticului literar închis pe nedrept de comunişti la Jilava

Vladimir Streinu FOTO: radiochisinau.md

Vladimir Streinu, unul dintre cei mai mari critici literari ai României, s-a înrolat ca voluntar în armata română la doar 15 ani, luptând în Primul Război Mondial, şi a debutat în Adevărul literar şi artistic în 1921. În 1959 a fost implicat într-un proces politic, alături de Constantin Noica şi Dinu Pillat, şi a stat în închisoare timp de trei ani.

Nicolae Iordache, cunoscut după pseudonimul Vladimir Streinu cu care şi-a semnat scrierile, a debutat cu poezie şi a terminat prin a se dedica total criticii şi istoriei literare. A publicat 17 volume în aproape cinci decenii de carieră, scriindu-şi opera în două sisteme politice total diferite. S-a afirmat într-un climat democratic interbelic, s-a confruntat apoi cu o pauză de 15 ani, după care a revenit într-un mediu politic şi cultural total diferit.

Născut în 1902 în comuna argeşeană Teiu, judeţul Argeş, Nicolae Iordache, care ulterior şi-a luat pseudonimul Vladimir Streinu, a fost cel de-al patrulea fiu al familiei Iordache. Părinţii săi aveau o stare economică destul de bună, amândoi lucrând în domeniul agricol. Tatăl său, Şerban, era primarul comunei pe vremea când Vladimir s-a născut, iar mama sa, fiică de preot dintr-o comună vecină, a venit cu o zestre de 30 de pogoane de pământ. Părinţii s-au completat foarte bine în educarea copiilor, dovadă că toţi au mers la şcoală, iar câţiva dintre ei chiar mai devreme, cum s-a întâmplat şi cu Vladimir Streinu (Nicolae). Acesta a mers la şcoală încă de la vârsta de cinci ani, împreună cu fratele său Anton, mai mare cu doi ani decât el. După terminarea primelor clase, urmate în comuna natală, Nicolae se înscrie la liceul I.C. Brătianu din Piteşti, cu începere din anul 1912.

Sergent la 15 ani

Nu s-a remarcat ca un elev strălucit, în schimb atracţia spre cultură şi aspectele lingvistice s-au conturat încă de pe atunci. În aprilie 1917, în plină ocupaţie germană, trece în Moldova împreună cu fratele său Anton, amândoi înrolându-se ca voluntari în armata română. Obţine gradul de sergent şi este trecut în completare pe Ordinul Ministerului de Război. Primul Război mondial s-a încheiat pentru tânărul Nicolae Iordache cu titlul de „veteran de război” şi cu recunoaşterea absolvirii clasei a V-a prin asimilarea şcolii militare.

În 1920 termină cu bine cursurile liceale de care s-a simţit profund atras în primul rând prin deschiderea pentru poezie, dovadă că a deţinut şi funcţia de preşedinte al societăţii literare Junimea a liceului Brătianu. Alege să urmeze cursurile Facultăţii de litere şi filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, decizie decisivă în formarea profilului său cultural. Situaţia financiară a tânărului student nu era prea roz, deoarece tatăl său, un bărbat autoritar de altfel, vroia ca toţi copiii să-şi facă un rost în jurul casei. Dacă fratele său Aron, student la Politehnică, s-a supus dorinţelor tatălui, renunţând astfel la facultate, Vladimir Streinu a preferat să păstreze o relaţie rece cu tatăl, alegând facultatea. Se vehiculează că această situaţia nefericită dintre el şi familie a fost unul dintre motivele pentru care a şi adoptat pseudonimul de Vladimir Streinu.

L-a avut ca elev pe Marin Preda

La 19 ani, pe 13 februarie 1921, Vladimir Streinu debutează în Adevărul literar şi artistic cu poezia „Fântâna sufletului meu”, urmată de alte poezii publicate în Convorbiri literare, Gândirea, Sburătorul literar, Evoluţia (din Cluj) şi Muguri ( din Câmpulung). Mai târziu publică în Cugetul românesc al lui Arghezi şi Pillat şi în Flacăra literară. În calitate de critic literar, a debutat în revista Muguri cu o recenzie la volumul „Pârgă” al lui Vasile Voiculescu, urmată de altele la volume ale lui Bacovia în Cugetul românesc. După terminarea facultăţii primeşte un post de profesor suplinitor la Liceul Traian din Turnu Severin, iar la scurt timp absolvă seminarul pedagogic din Bucureşti. Începând cu 1 septembrie 1925 ocupă postul de profesor suplinitor la liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Cu un an în urmă, pe 24 iulie 1924, Vladimir Streinu se căsătorise cu Elena Vasiliu, profesoară şi scriitoare.

În răstimpul în care a predat ca profesor la Bucureşti l-a avut ca elev pe viitorul prozator Marin Preda. Peste ani, când ajunge el însuşi celebru, fostul elev Marin Preda publică o un articol controversat şi deloc măgulitor despre profesorul său, Vladimir Streinu.

În noiembrie 1926 pleacă pentru un an la Paris, într-un concediu de studii. La întoarcerea în ţară, începe o colaborare intensă cu presa vremii, în mod special cu revista Viaţa Literară condusă pe vremea aceea de George Murnu. În 1927 se întoarce mai aproape de plaiurile natale, ca profesor suplinitor la liceul Dr. C. Anghelescu din Găeşti, unde predă franceza şi româna. Înfiinţează, împreună cu încă doi prieteni, revista Kalende. Deşi nu a fost tipărită la Găeşti, ci la Piteşti, revista Kalende a luat naştere chiar în casa în care Vladimir locuia cu soţia sa.

Deputat ţărănist şi deţinut politic în timpul regimului comunist

Perioada petrecută la Găeşti marchează şi intrarea scriitorului în lumea politică. Vladimir Streinu s-a înscris în Partidului Naţional Ţărănesc din Dâmboviţa şi a candidat pentru Camera Deputaţilor la alegerile din 1932.

În 1948 este scos din viaţa politică şi culturală de către comunişti şi este lăsat practic muritor de foame. Mai mult, în 1959 este implicat într-un proces politic alături de Constantin Noica şi Dinu Pillat şi face puşcărie până în anul 1962. La procesul din 12 septembrie 1959 a fost acuzat de faptul că ştia de existenţa unor cărţi sau manuscrise ale exilului românesc şi că ar fi participat la întâlniri conspirative în locuinţele unor arestaţi ca Noica şi Dinu Pillat. Este condamnat la închisoare şi trece printr-un regim de detenţie subuman care îi va afecta foarte tare sănătatea. Este eliberat din închisoarea Jilava pe 4 octombrie 1962, după ce autorităţile comuniste ale vremii recunosc greşeala făcută în ceea ce-l priveşte.

După periodada reabilitării din anii şaizeci, Vladimir Streinu redescoperă o viaţă pe care nu mai spera să o mai întâlnească. Reintră în circuitul literar, oferindu-i-se postul de director al editurii Univers. Din noua funcţie, elaborează un plan de vaste traduceri, iniţiază un curs de estetică a poeziei la Universitatea din Bucureşti, devine membru de conducere al Uniunii Scriitorilor şi chiar i se permite să plece peste hotare ca reprezentant al acesteia. Apoi devine membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi anunţă noi proiecte, numai că inima sa, răpusă de ani întregi de solicitări, nu mai dă ascultarea unei minţi încă strălucite. Scriitorul se tinge din viaţă la 26 noiembrie 1970 şi este înmormântat la cimitirul Bellu. I se fac funerarii oficiale, la ele participă înalţi demnitari ai statului, iar presa comunistă prezintă ample relatări de la eveniment.