Jacqui Banaszynski, laureată a Premiului Pulitzer: „Empatia este cel mai important instrument al unui jurnalist bun“

Pe 14 şi 15 octombrie, la Bucureşti a avut loc cea de-a VI-a ediţie a conferinţei internaţionale The Power of Storytelling (Puterea povestirii). Printre invitaţii de prestigiu ai evenimentului s-a numărat şi Jacqui Banaszynski (64 de ani), un nume de referinţă în jurnalismul mondial şi laureată a Premiului Pulitzer în 1988.

Peste 400 de oameni din 17 ţări au fost prezenţi în fiecare dintre cele două zile ale conferinţei internaţionale The Power of Storytelling, care a avut loc la jumătatea lunii octombrie la Hotel Pullman, din Bucureşti. Două zile pline de poveşti speciale spuse de invitaţi speciali. The Power Of Storytelling este un eveniment unic în Europa de Est, organizat de către Asociaţia Media DoR şi iniţiat în 2011 din credinţa că poveştile bine spuse ne pot schimba vieţile şi ne pot ajuta să înţelegem mai bine lumea din jur. O conferinţă la care speakeri au fost scriitori, jurnalişti şi muzicieni de top din America, oameni excepţionali şi povestitori plini de şarm, care au în palmares premii Pulitzer şi nominalizări la premiile Grammy şi bestselleruri „New York Times“. Printre cele mai importante nume din cadrul acestui eveniment s-a numărat Jacqui Banaszynski, câştigătoare a Premiului Pulitzer în 1988 pentru o serie de reportaje absolut impresionante despre ultimele luni de viaţă ale unui cuplu gay bolnav de SIDA în stadiu terminal. Jurnalista a fost, de asemenea, şi finalistă în competiţia pentru Premiul Pulitzer în 1986. La ora actuală, este profesoară la The Missouri School of Journalism, considerată cea mai bună şcoală de jurnalism din lume. A călătorit pe toate continentele, a fost de trei ori în Antarctica, a scris despre corupţie, crime, concursuri de miss, papi, SIDA, jocuri olimpice, tabere de refugiaţi, greve, tragedii de familie. Într-una dintre pauzele conferinţei de la Pullman, Jacqui Banaszynski a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“. Un interviu facilitat de Grupul Renault, sponsor al evenimentului.

„Weekend Adevărul“: Aţi câştigat Premiul Pulitzer în 1988 pentru seria de reportaje „AIDS in the Heartland“, reportaje despre un cuplu gay din Minnesota, diagnosticat cu SIDA şi aflat în ultimele luni de viaţă. Ce v-a impresionat cel mai mult în timpul documentării pentru această poveste specială şi emoţionantă?

Jacqui Banaszynski: Cred că cel mai mult m-a impresionat onestitatea celor doi bărbaţi, a fost un act de mare curaj pentru ei să trăiască atât de deschis, aşa cum au făcut-o atunci, în condiţiile în care erau vremuri foarte dificile. Era foarte multă ostilitate împotriva homosexualilor, în special după ce SIDA a devenit o mare problemă. Dar Dick şi Bert, cuplul pe care l-am urmărit ca jurnalist în documentarea mea, ştiau în ce se băgau, le era foarte clar că îşi vor pierde intimitatea şi că vor primi ameninţări. Dar au ales să sacrifice toate aceste lucruri pentru a le spune oamenilor această poveste din care să înţeleagă prin ce treceau. Au fost mulţi oameni din jur pe care această poveste i-a schimbat. M-a impresionat mult curajul acestui cuplu. A fost ceva foarte generos ceea ce au făcut.

O REŢEA DE UŞI DESCHISE

Care a fost uşa cea mai importantă ce vi s-a deschis după ce aţi câştigat Premiul Pulitzer?

Mi-aţi pus o întrebare foarte interesantă. După ce am luat Premiul Pulitzer, am decis să rămân la ziarul „St. Paul Pioneer Press“, pentru că se purtaseră foarte OK cu mine. Pulitzerul mi-a deschis mai multe lumi şi mai multe uşi. Odată ce un jurnalist câştigă acest premiu, îşi face un nume şi oamenii spun automat despre el că este un profesionist foarte serios, îl asimilează unui brand. Aşa că se deschid mai multe uşi, o întreagă reţea de uşi.

Cât de multă presiune a pus pe dumneavoastră, ca jurnalist, câştigarea Premiului Pulitzer?

Cea mai mare presiune vine chiar de la tine însuţi după ce câştigi un astfel de premiu, pentru că te gândeşti că din acel moment, oamenii aşteaptă de la tine tot timpul să scrii reportaje la fel de bune ca acelea pentru care ai luat Pulitzerul. Dar pentru că lucram la un ziar relativ mic, nu aveam timp să stăm la masă şi să ne gândim la următorul meu mare proiect. În săptămâna în care am luat Premiul Pulitzer, aveam deadline la un material şi chiar în duminica în care am fost anunţată de câştigarea premiului, am mers cu maşina în Canada, ca să mă documentez pentru acel material. Şi asta a fost bine, pentru că am rămas în priză. Pentru că un astfel de premiu poate să-ţi zăpăcească minţile dacă te gândeşti mult la el.

CONFORTUL ÎN RELAŢIA CU STRESUL

Cât de mult este libertate şi cât de mult este afacere subiectivă în jurnalismul contemporan, în opinia dumneavoastră?

Cred că singurul mod în care pot răspunde la această întrebare este să împart mass-media în mai multe segmente. Încă mai cred în moştenirea ziarelor cu tradiţie. Cred că presa scrisă e mai independentă ca niciodată şi că multe dintre acele start-up-uri ce se ocupă cu jurnalismul de investigaţie sunt de asemenea independente. Însă când vorbim de televiziune, cum ar fi FOX TV, MSNBC, NBC, ABC şi toate celelalte televiziuni, acolo cred că este o ecuaţie diferită, pentru că aceste televiziuni trebuie să asigure şi divertisment, şi informare pentru telespectatori. Aici lucrurile sunt mai complicate şi cred că acest mix divertisment-informaţii afectează calitatea şi integritatea televiziunilor.

Care sunt procentele de bucurii şi temeri din cariera dumneavoastră de jurnalist de până acum?

Când eram tânără, aş fi spus 90% – temeri şi 10% – bucurii. Pe măsură ce anii au trecut, proporţiile s-au inversat, în principal pentru că am început să mă simt confortabil în relaţia mea cu frica şi cu temerile, am acceptat că asta e o parte a meseriei mele şi apoi, temerile au început să devină ceva oarecum distractiv. Pe măsură ce am început să mă simt confortabil în relaţia cu stresul, cu presiunea, cu faptul că mergeam pe teren zi de zi, că asta fac, mi-am zis: „Asta e!“. Nu face munca mai uşoară, dar o face să fie cu mai puţine temeri şi, în final, ţi se pare chiar distractiv.

Care este povestitorul dumneavoastră preferat?

Îmi place foarte mult ceea ce face realizatorul american de filme documentare Ken Burns. Face nişte documentare foarte bune. Îmi place foarte mult cum scrie Eli Saslow, un tânăr reporter de la „The Washington Post“. Scrie cu multă inteligenţă, scrie cu inima. În ceea ce priveşte ficţiunea, sunt un mare fan al lui Geraldine Brooks (n.r. – şi ea laureată a Premiului Pulitzer, în 2006, pentru ficţiune, cu romanul „March“, publicat în 2005 în SUA). Sper că nu am omis pe nimeni.

Ce reportaj scris de alt jurnalist care v-a impresionat cel mai mult?

Sunt multe reportaje care m-au impresionat. Însă unul care îmi persistă în memorie este un reportaj scris de o femeie-jurnalist – Alice Steinbach, şi ea câştigătoare a Premiului Pulitzer. Nu mai este în viaţă acum. Lucra pentru ziarul „The Baltimore Sun“. Şi a scris un reportaj în anii ’80 despre un băieţel afro-american care se născuse orb. Ceea ce a fost absolut remarcabil la această poveste a fost faptul că ea i-a făcut pe oameni să înţeleagă cum arată lumea pentru un băieţel orb. Reportajul a fost uimitor, cu o scriitură minunată. Un alt reportaj ce m-a impresionat a fost cel scris de David Von Drehle, care a fost mulţi ani reporter la „The Washington Post“. El a scris un reportaj special în ziua înmormântării lui Richard Nixon, un reportaj ce a reuşit să cuprindă tot ceea ce a însemnat America în timpul preşedinţiei lui Nixon, şi politica, şi aroganţa de atunci. Un reportaj absolut remarcabil.

„Asistăm la un moment de cotitură în care social media a devenit vocea dominantă şi nu cred că e un lucru bun“

Cât de mult influenţează social media calitatea jurnalismului contemporan?

Prea mult, mult prea mult. Şi asta s-a putut vedea foarte bine în campania pentru alegerile prezidenţiale din America. Presa legitimă, presa responsabilă, presa aceea care munceşte din greu, a fost acoperită de toate ţipetele, nebuniile şi idioţeniile din social media. Cred că asistăm la un moment de cotitură în care social media a devenit vocea dominantă şi nu cred că e un lucru bun. Da, oamenii mari au o voce. Dar modul în care folosesc acea voce – social media – şi stările conflictuale pe care le creează... Mi se pare oribil.

Este empatia un instrument-cheie pentru ca un jurnalist să realizeze un reportaj foarte bun?

Da, absolut. Cred că este cel mai important instrument. Empatia ajută foarte mult la înţelegerea celor cu care stai de vorbă ca jurnalist, când lucrezi la documentare. Nu poţi să faci un reportaj foarte bun fără empatie şi curiozitate. Sunt cele mai importante instrumente pentru un jurnalist.

Dacă ar trebui să scrieţi un reportaj despre România, care ar fi subiectul acelui reportaj?

Sunt foarte interesată de modul în care tânăra generaţie din România încearcă să se autodefinească în această ţară atât de diferită şi de amestecată. Da, România e foarte amestecată. De exemplu, în oraşe descoperi atâţia oameni creativi şi atâtea locuri creative. Apoi mergi la ţară şi este ca şi cum te-ai întoarce cu două sute de ani în urmă. E ca o lume diferită. Şi aveţi atâţia tineri talentaţi care trebuie să se descurce singuri, pentru că nimeni nu le deschide uşile. Cred că e un lucru fascinant să te uiţi la o asemenea democraţie emergentă, unde tinerii trebuie să se descurce. Dacă ar fi să fac un reportaj neobişnuit, acela ar fi unul de călătorie, legat de zonele din România care sunt cu două secole în urmă, acolo unde vezi istoria la tot pasul. E ceva absolut remarcabil.

Editorul mai multor articole premiate

Numele: Jacqui Banaszynski

Data şi locul naşterii: 17 aprilie 1952, Pulaski, Wisconsin, SUA

Studiile şi cariera:

A absolvit Universitatea Marquette, din Wisconsin, SUA, în 1974.

Timp de 18 ani a fost reporter specializat pe business, apoi a lucrat ca editor la publicaţii din mai multe zone ale Statelor Unite.

La ziarul „St. Paul Pioneer Press“, a publicat o serie de articole ample despre viaţa cu SIDA a unui cuplu gay, pentru care a câştigat Premiul Pulitzer, în 1988.

Cu doi ani înainte, a fost finalistă în competiţia pentru Pulitzer pentru reportajele sale despre foametea din Etiopia.

De asemenea, a câştigat premiul naţional AP pentru articolele despre Jocurile Olimpice din 1988.

Investigaţiile sale au scos la iveală acţiunile ilegale ale unui dezvoltator american, au explorat situaţia refugiaţilor kurzi din Irak.

A realizat o expediţie în Antarctica în sanii trase de câini.

A călătorit şi a transmis articole de pe toate continentele.

A fost editorul unui număr mare de proiecte care au câştigat premii importante.

Predă la Şcoala de Jurnalism din Missouri, SUA, şi, în plus, ţine conferinţe despre jurnalism de calitate în toată lumea.

Locuieşte în: Columbia, Missouri, SUA