Cum ajung copiii să se perceapă „răi“ şi să aibă o imagine de sine negativă

Există momente în care părinţii, aflaţi la limita răbdării ori depăşiţi de situaţie, se grăbesc să pună etichetă propriului copil. „Eşti rău“ ar fi prima afirmaţie care ne vine în minte, fie că privim din postura de foşti copii, fie că analizăm lucrurile din cea de actuali părinţi. Este o greşeală de comportament, spun specialiştii, şi nu a copiilor, ci a părinţilor, care nu face altceva decât să scadă stima de sine a viitorului adult.

“Pentru a se dezvolta armonios, copilul are nevoie de un model adevărat de urmat, iar profesorul care formează aceste atitudini şi valori este propriul părinte. Părintele va transmite, conştient sau inconştient, un set de valori şi comportamente, pe care copilul le va învaţa şi utiliza în viaţa adultă. Studiile psihologice au arătat faptul că experienţa de viaţă trăită de părinte se repetă în viaţa copiilor prin faptul că părintele transferă educaţional tiparele de comportament care au definit relaţia cu proprii părinţi, atât aspectele pozitive cât şi experientele cu impact negativ în relaţia copil-părinte”, explică, pentru "Adevărul", psihologul Ionuţ Ghiugan.

Catalogarea propriului copil ca fiind „rău”, nu-l ajută nici pe părinte să modeleze benefic atitudinea copilului, nici pe copil să-şi corecteze comportamentul. Din contră, îl va face să procedeze la fel atunci când, la rândul lui, va deveni părinte.

“Acest transfer transgeneraţional este posibil prin faptul că părintele, pe baza experienţei anterioare din familia sa, îşi formează un anumit stil parental şi îşi dezvoltă sau nu competenţe parentale adecvate. Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţi şi abilităţi susţinute de trăsături specifice de personalitate şi care permit părintelui să îndeplinească cu succes responsabilităţile părinteşti, să prevină şi să depăşească situaţiile de criză în favoarea dezvoltării copilului. Competenţa parentală implică abilităţi psihologice, conţine elemente cognitive, însuşiri afective, stabilitate emoţională, toleranţă la stres, atitudini şi abilităţi sociale: capacitatea de a colabora, de a face solicitări adecvate nevoilor şi vârstei copilului, de a-şi ţine promisiunile, de a adopta un comportament pozitiv şi coerent etc”, mai spune psihologul.

Primul pas spre îndreptarea unei asemenea atitudini în faţa copilului catalogat drept „rău” este recunoaşterea faptului că suntem, ca părinţi, pe o pistă greşită.

“Foarte mulţi părinţi conştientizează anumite greşeli sau comportamente neadecvate pe care le adoptă în relaţia părinte-copil şi nu doresc să transmită aceste limitări sau nereuşite proprilor copii”, explică renumitul psiholog.

Urmează schimbarea, întâi a părintelui, apoi a copilului.

“Pentru a realiza acest demers părinţii trebuie să identifice şi să schimbe anumite caracterisitici ale comportamentului parental care pot forma la copil trăsături caracteriale negative, o stimă de sine scăzută şi o imagine de sine negativă. Printre acestea enumerăm: un nivel scăzut al maturizării abilităţilor părinteşti, caracterizat prin insuficientă afecţiune, acceptare şi sensibilitate faţă de nevoile copilului, nivel crescut al controlului şi utilizarea unor pedepse inadecvate educaţional, insuficientă încurajare a autonomiei şi menţinerea unei relaţii de dependenţă părinte-copil, nivel scăzut al factorului suportiv-afectiv în situaţii tensionate sau conflictuale, promovarea unui mediu instabil şi nesecurizat în relaţia părinte-copil, lipsa de responsabilitate în decizii şi acţiuni ce vizează interesul copilului, etc”, încheie Ionuţ Ghiugan.