Ce este sindromul cuibului aglomerat. „Este mai confortabil să fii veşnicul copil, decât partenerul de viaţă al cuiva“

Aproape fiecare dintre noi a trăit sau urmează să trăiască momentul ruperii de „cuib“, al plecarii de acasă. Sunt însă şi persoane care se complac în rolul de “veşnic copil”, dovedind o incapacitate de a se lansa în viaţă.

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre sindromul „cuibului aglomerat“ şi generaţia bumerang, situaţie în care copiii fie se întorc acasă, fie nu pleacă niciodată din casa părinţilor.

"Fie ca elevi cazaţi prin căminele liceelor, studenţi neliniştiţi prin gazde sau prin campusuri aglomerate, tineri la primul loc de muncă încercând să dăm o semnificaţie nouă vieţii sau adulţi în toată puterea cuvântului – mulţi dintre noi am trăit separarea fizică de “cuib” şi am fost încercaţi de tot felul de emoţii şi sentimente în procesul de separare emoţională de casa în care am crescut. Aceia dintre noi care au părăsit pentru o vreme casa părinţilor, după care au revenit cu aripile frânte la ”cuib” dar şi aceia care, cu entuziasm, curaj, nerăbdare, dorinţe, visuri sau poate cu teamă, nehotărâre şi insecuritate ori cu toate amestecate şi-au luat avânt, au rezistat şi acum pun bazele propriului <<cuib>>,  undeva în lume – fiecare dintre noi am reuşit, cumva, să ne desprindem fizic de casa părintească. Dar emoţional, chiar am plecat de acasă?", întreabă, retoric, psihologul Aurelia Mazilu.

Copiii bumerang

Pentru desprinderea de familie, de casa părintească, e nevoie de curaj, asumare şi o anumită pregătire emoţională. 

"Poate condiţiile financiare uneori nu ne permit. Sau poate ne lipseşte doar curajul de a face pasul. Atunci când un tânăr adult pleacă de acasă, fizic vorbind, pentru a-şi croi un drum un viaţă, adeseori are nevoie de mult curaj, determinare, susţinere necondiţionată şi un obiectiv spre care să se îndrepte. Însă pentru a pleca cu adevărat din casa părinţilor avem nevoie mai ales şi de câteva prerechizite de natură emoţională, fără de care vom părea întotdeauna ombilicali, un fel de copii-bumerang", mai spune specialistul.

"Este confortabil să ştim că ne putem baza pe părinţi..."

Educaţia pe care o primim este sau ar trebui să fie un lung  şir de lecţii care să ne pregătească pe noi înşine pentru o viaţă independentă de mama şi tata, o viaţă şi în afara familiei, a cuibului părintesc. Cei mai mulţi dintre noi ies pregătiţi pentru realitatea de dincolo de familie, dar sunt şi cazuri în care adaptarea e mult prea dificilă, situaţii în care intervine eşecul şi întoarcerea la cuib. 

"În mod ideal, fiecare părinte se străduieşte să îşi crească pruncii pentru a fi nişte adulţi responsabili, rezistenţi şi plini de resurse. Este important să ştim că părinţii noştri au făcut tot ce au ştiut mai bine pentru ca noi, la rândul nostru, să putem fi independenţi şi capabili de a ne întemeia şi susţine propriile familii. Sigur că este confortabil totodată să ştim că ne putem baza pe părinţii noştri atunci când se anunţă vremuri grele, însă a reveni în casa părintească este o opţiune care aduce numeroase deservicii atât părinţilor cât şi copiilor", arată Aurelia Mazilu.

Chiar dacă vorbim despre pleacarea fiului/fiicei la studii, la muncă, în propria familie, prin căsătorie, invariabil, părinţilor (mai ales mamelor) nu le este uşor. Să admiţi că cel pe care l-ai văzut crescând sub ochii tăi are acum o viaţă independentă, care nu te mai include pe tine, ca mamă sau tată, e o mare provocare care nici pentru părinţi nu se soldează totdeauna cu o reuşită. 

"Din perspectiva părinţilor, rolul de <<veşnic părinte>> poate avea consecinţe negative precum imposibilitatea reluării vieţii de cuplu <<post parenting>>, divorţul sau separarea, stagnarea în dezvoltarea personală sau sacrificiile în detrimentul reconfigurării identităţii. Din perspectiva tânărului adult, rolul de <<veşnic copil>> se caracterizează prin ceea ce unii numesc <<failure to launch>> – incapacitatea de a se lansa în viaţă. Un astfel de adult va avea dificultăţi în asumarea responsabilităţilor, în rezolvarea conflictelor familiale şi în gestionarea situaţiilor de criză în cuplu întrucât este mai confortabil să fii veşnicul copil al familiei, decât partenerul de viaţă al cuiva", mai spune specialistul.

"Tu ai plecat de acasă?"

Impulsul de a-l încuraja pe copilul devenit adult să se întoarcă acasă trebuie reprimat, pentru că, odată pus în practică, ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru un tânăr aflat la început de drum. Independenţa trebuie susţinută, nu frânată!

"Efectele negative asupra tânărului adult nu vor întârzia să apară şi se vor concretiza prin lipsa abilităţilor şi a deprinderilor necesare unui mod de viaţă independent, compromiterea dezvoltării ulterioare şi regresul, lipsa de ingeniozitate şi dexteritate în problemele cotidiene... Tu ai plecat de acasă?", încheie psihologul Aurelia Mazilu.