FOTO Povestea pilotului care i-a dus pe Ceauşeşti în ultimul zbor
0
Comandorul Alexandru Popa, care l-a trasportat pe dictator la partidele de vânătoare şi în vizitele prin ţară, a fost şi cel care a dus trupurile neînsufleţite ale cuplului Ceauşescu de la Târgovişte la Bucureşti
Seara zilei de 17 decembrie 1989 era în familia Popa una liniştită, care nu anunţa nimic primejdios. Comandorul Alexandru Popa se afla în Bucureşti şi tocmai primise vizita unui bun prieten, comandant al unui regiment de aviaţie. Cu toţii se pregăteau de sărbătorile de iarnă, când un simplu telefon a schimbat totul.
„M-am dus la telefon şi, când am ridicat receptorul, am auzit : «Radu cel Frumos». Eu am răspuns pe loc «Sandu cel Urât», crezând că la celălalt capăt al firului este un prietende-al meu pus pe şotii. Interlocutorul, adică ofiţerul de serviciu, a rostit din nou, apăsat: «Executaţi Radu cel Frumos!». În acel moment, mie mi s-au muiat pe loc picioarele“, îşi aminteşte comandorul în rezervă Alexandru Popa.
„Radu cel Frumos“ era teribila parolă care anunţa starea de război. Dar nu o alarmă de exerciţiu, ci o alarmă reală.
Bihoreanul Alexandru Popa a ajuns în flotila prezidenţială în anul 1981. Primul zbor cu soţii Ceauşescu l-a executat în acelaşi an, de Paşti. Şi tot el a fost cel care a executat ultimul zbor al Ceauşeştilor, transportându-le trupurile neînsufleţite de la Târgovişte la Bucureşti. În decembrie 1989, Alexandru Popa era comandant de escadrilă de elicoptere la unitatea de aviaţie din Boteni, judeţul Argeş. Telefonul i-a schimbat complet nu doar sărbătorile, ci şi viaţa. Iniţial, pilotul a crezut că România este atacată.
„Un asemenea indicativ îngrozitor nu răsunase niciodată în urechile noastre. Am avut totuşi puterea de a verifica autenticitatea indicativului şi i-am comunicat prietenului meu că trebuie să executăm «Radu cel Frumos». La auzul acestor cuvinte, comandantul regimentului a ţâşnit ca un resort. Eu m-am echipat şi m-am năpustit pe uşă. A fost o goană nebună. Ardeam de nerăbdare să ajung la unitate şi să aflu“, povesteşte comandorul Popa.
„Unde era inamicul?“
În Academia de Înalte Studii Militare, comandorul făcuse aplicaţii tactice, pe hartă, în fiecare săptămână. La fiecare aplicaţie, în temă se arăta că trupele NATO atacă România la graniţele cu Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria sau Marea Neagră. Pe la graniţa cu URSS, astăzi graniţele cu Ucraina şi Republica Moldova, nu aveau voie sa facă exerciţii pe hartă, fiindcă în acele zone li s-a comunicat că România nu va fi atacată niciodată. Drept urmare, nu aveau voie să se pregătească pentru război cu URSS. Ruşii nu îi lăsau nici pe hartă să presupună că vor duce lupte terestre sau aeriene la graniţele comune cu ei.
„La fiecare aplicaţie, misiunea era că forţele NATO atacă România cu forţe aeriene şi apoi cu trupe terestre, iar noi, puşi în funcţiile de comandanţi, cu forţele aeriene şi terestre pe care le aveam la dispoziţie, trebuia să luăm cele mai eficiente hotărâri pentru a riposta şi câştiga luptele dintre noi şi inamic. Forţele erau fictive. Atunci ştiam că între noi şi inamic exista o linie de demarcaţie. La evenimentele din decembrie 1989, era ceva atipic. Eram noi, armata României, dar unde era inamicul? Adică teroriştii interni şi externi, despre care eram intoxicaţi, la televizor, că ne atacă cu escadrile de elicoptere şi avioane, că ne otrăvesc apa, că ocupă Radioul, Televiziunea, Palatul Telefoanelor, unităţi militare, gări?“, se întreabă Popa.
„M-am rugat bunului Dumnezeu“
Au urmat câteva zile complicate, cu nenumărate zboruri de recunoaştere, după care, în dimineaţa zilei de Crăciun, Popa a primit misiunea de a se deplasa, împreună cu patru paraşutişti înarmaţi, pe stadionul Ghencea. „Când i-am văzut înarmaţi până-n dinţi şi la fel de dezorientaţi ca şi noi în ceea ce priveşte scopul concret al misiunii, am cam băgat-o pe mânecă. Mi-am dat seama că urmează un zbor ciudat. Am zburat cu uşile deschise, pentru a se răspunde cu foc la nevoie, paraşutiştii fiind instruiţi din ce unghi să tragă spre a nu lovi elicele şi rachetele cu care erau înarmate elicopterele. Mitraliera de bord era pregătită să răspundă oricărui atac“, spune Popa.
La aterizare, surpriza a fost şi mai mare: „Stănculescu ne-a precizat să aterizăm în curtea cazarmei din Târgovişte. După ce am aterizat, a venit la mine un căpitan din acea unitate şi mi-a zis: «Bine că aţi venit, să-i duceţi de aici!». «Pe cine să ducem?», am întrebat eu mirat. «Cum, pe cine? Pe soţii Ceauşescu!», mi-a răspuns ofiţerul“.
Cazarma era înţesată de tunuri antiaeriene, tancuri, TAB-uri, aruncătoare de grenade, sute de militari în tranşee, în maşini, pe după arbori, pe acoperişuri. „M-am retras într-un colţ, am scos din buzunarul de la piept o poză în care erau soţia şi cei doi copii, m-am uitat mult timp cu ochii înlăcrimaţi la ei, i-am sărutat pe rând şi m-am rugat bunului Dumnezeu pentru a nu fi doborât la întoarcere la Bucureşti“, îşi aminteşte Popa.
După câteva minute, a apărut un TAB lângă clădire şi din el au coborât Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre care pilotul spune că arătau foarte schimbaţi şi îmbătrâniţi, faţă de cum erau atunci când zbura cu ei în diferite misiuni. A urmat un proces care a durat mai puţin de două ore.
„A fost împuşcată dragostea“
La finalul procesului, Alexandru Popa i-a văzut pe Elena şi Nicolae Ceauşescu ieşind din clădire, legaţi cu mâinile la spate şi încadraţi de subofiţeri înarmaţi. „Am auzit cum Ceauşescu a început să strige: «Trăiască România Socialistă! Trăiască România liberă şi independentă! Moarte trădătorilor!», în timp ce erau duşi spre locul execuţiei. Am văzut cum subofiţerii care-i încadrau i-au pus cu spatele la zid, s-au retras la cinci metri şi au început să tragă în ei, fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat. Aceste momente, când au fost scoşi Nicolae şi Elena Ceauşescu din clădire, ducerea lor la locul execuţiei, strigătul acelor lozinci patriotice şi împuşcarea lor nu au fost filmate de cameramanul care, a spus el, trebuia să schimbe banda din aparatul de filmat“, adaugă pilotul.
Văzând comportarea soţilor Ceauşescu pe timpul desfăşurării procesului, apoi ce spuneau când au fost legaţi la mâini şi pe drumul spre zidul morţii, nici Gelu Voican Voiculescu nu s-a putut abţine să nu afirme: „A fost împuşcată dragostea a doi oameni care s-au iubit toată viaţa!“.
Un medic militar a constatat decesul, după care cei doi soţi au fost înveliţi în foi de cort şi urcaţi în elicopter. A urmat ordinul ca elicopterul să decoleze, cu destinaţia Ghencea. „Până la aterizare, în elicopter era o linişte înfricoşătoare, parcă eram la un priveghi şi mă aşteptam din clipă în clipă să fim doborâţi de la sol de teroriştii despre care eram intoxicaţi că împânzesc zona“, povesteşte comandorul.
„Îmbătrânisem, dar nu murisem“
La Bucureşti, elicopterul a aterizat pe locul de unde decolase în aceeaşi dimineaţă. „Aveam impresia că de atunci se scursese un secol întreg şi că eu îmbătrânisem subit. Îmbătrânisem, dar nu murisem. Pasagerii au coborât. Au apărut un TAB şi un ARO. S-au urcat toţi, iar un general ne-a spus să rămânem pe loc, fiindcă va veni cineva să ridice «coletele», cadavrele, în maximum 30 de minute. Timpul a trecut, dar nu a venit nimeni. În schimb, dinspre unitatea militară situată în apropierea stadionului începuse să se tragă. La fel şi de la blocurile din apropiere“, îşi mai aminteşte pilotul.
Bărbatul mărturiseşte că în acele clipe s-a temut pentru viaţa lui. „Ne cuprinseseră gânduri negre. Eram, fireşte, martori incomozi. Paraşutiştii au dat jos cele două cadavre şi le-am predat unui căpitan înarmat. La unitate am ajuns teferi, dar într-o stare de epuizare psihică şi fizică îngrozitoare. Nici nu-mi venea să cred că, într-o zi, unui biet om îi este dat să trăiască atâta istorie“, mai spune comandorul.
Alexandru Popa (60 de ani) a fost bântuit ani de zile de clipele prin care a trecut şi a scris o carte în care îşi povesteşte experienţa. Volumul „Ultimul zbor cu soţii Ceauşescu“ a fost lansat în septembrie, la Editura Primus. Din 1990, Popa şi-a desfăşurat activitatea, ca pilot, la Unitatea Specială de Aviaţie a Ministerului de Interne, iar în 2008 a trecut în rezervă de la Unitatea Specială de Aviaţie a Ministerului de Interne. ;
“Când am ridicat receptorul am auzit: «Radu cel Frumos». Eu am răspuns «Sandu cel Urât», crezând că la celălalt capăt al firului este un prieten. Interlocutorul a rostit din nou, apăsat: «Executaţi Radu cel Frumos!».“
“La unitate am ajuns într-o stare de epuizare psihică şi fizică îngrozitoare. Nici nu-mi venea să cred că, într-o zi, unui biet om îi este dat să trăiască atâta istorie”
Alexandru Popa, fost pilot al lui Ceauşescu
Gânduri din elicopterul morţii
Zborul de la Târgovişte la Bucureşti a fost unul nesfârşit pentru pilotul Alexandru Popa. În elicopter, alături de el se aflau trupurile fără suflare ale soţilor Ceauşescu. Popa şi-a adus aminte atunci de primul zbor alături de dictator, în 1981, de Paşte, când Ceauşescu era primit cu flori, aplauze şi urale peste tot pe unde mergea. Acum executa ultima misiune pentru preşedintele lui, tot într-o zi de sărbătoare creştinească.
„Mă gândeam că în acea zi sfântă, când omenirea ar fi trebuit să se bucure de naşterea Domnului Iisus Hristos, mie mi-a fost dat să asist la moartea soţilor Ceauşescu şi să transport cadavrele lor la Bucureşti. Atunci am realizat, încă o dată, cât este de mică măreţia omului pe pământ şi cât de minunat glăsuieşte Ecleziastul: «Deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune!». Altădată zburam cu ei şi lumea era la picioarele lor, iar acum sunt împuşcaţi ca nişte câini. Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, L-am rugat să fie cu mine şi cu toţi românii, să-mi dea puterea să trec cu bine peste acele momente infernale, pe care nu-mi închipuisem că o să le trăiesc, iar poporului meu să-i dea înţelepciunea de a găsi drumul spre linişte, pace şi iertare“, mărturiseşte Alexandru Popa.
Căderea dictatorului, văzută de comandorul Popa
În cartea „Ultimul zbor cu soţii Ceauşescu“, comandorul Alexandru Popa prezintă evenimentele din săptămâna care a dus la căderea dictaturii, aşa cum le-a perceput el. După intervenţia forţelor de ordine din noaptea de 17 decembrie 1989, la Timişoara, Ceauşescu a trăit cu sentimentul că incidentele respective nu sunt atât de grave şi a luat decizia de a nu-şi amâna vizita oficială în Iran, considerând că nemulţumirile maselor vor fi reprimate fără probleme.
„Pe 18 decembrie, la plecarea lui în Iran, au fost luate măsuri de siguranţă excepţionale. Pentru prima dată, avionul prezidenţial a fost însoţit pe tot teritoriul ţării şi deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de tipul MIG-21, fapt repetat şi la întoarcere, pe 20 decembrie“, povesteşte Popa.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a dispus desfăşurarea unui miting în Piaţa Palatului, la care a cerut să ia atitudine cinci reprezentanţi ai muncitorilor, după care să ia el cuvântul. În Piaţa Palatului au fost desfăşurate forţe de ordine pentru blocarea oricăror proteste şi interzicerea părăsirii pieţei de către participanţii la miting. După câteva minute din momentul în care Ceauşescu a luat cuvântul, lângă barajele realizate de miliţie au apărut grupuri care solicitau să li se permită intrarea în zona mitingului, motivând că s-au pierdut de coloanele muncitorilor din întreprinderile lor, pretinde Popa. După ce au intrat, la un semnal, întârziaţii au început să cânte: „Deşteaptă-te române!“, spune comandorul. S-a creat un efect sonor care a produs panică şi a determinat pe unii manifestanţi să arunce tablourile, steagurile, lozincile şi să încerce a părăsi piaţa.
Sânge spălat, sloganuri vopsite
„În zorii zilei de 22 decembrie 1989, sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles
şi Intercontinental a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea“, povesteşte Alexandru Popa.
Ceauşescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piaţa Palatului să se golească de manifestanţi, ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul Capitalei, ele sunt retrase în cazărmi. „Disperat, apelează la arma populară şi încearcă să se adreseze mulţimii. Îşi face curaj, uitând că la acelaşi balcon fusese huiduit cu o zi în urmă. Staţiile nu mai mergeau. A chemat aghiotantul, să-i facă rost de o portavoce. Au ieşit la balcon Ceauşescu, Bobu şi Dăscălescu. Elena Ceauşescu a rămas în birou, după perdea, să vadă ce se întâmplă. Din balcon, Ceauşescu a reuşit să spună: «Tovarăşi! Mergeţi la casele voastre. S-a pregătit o lovitură de stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecaţi la casele voastre! Este o încercare de lovitură de stat“.
Alexandru Popa spune că Nicolae Ceauşescu nici nu a terminat de vorbit, că au şi început să zboare pietre către el. Nu au fost loviţi nici el, nici ceilalţi, dar una dintre pietre a spart geamul şi a căzut în birou, pe masă. „Speriată, Elena a strigat: «Nicule, Nicule, hai!»“, mai povesteşte Alexandru Popa.
Ceauşescu ceruse de trei ori să plece din clădirea în care se afla. Prima variantă a fost să fie scos prin subsol, însă i s-a comunicat faptul că traseul nu este operaţional. Stănculescu a propus o altă variantă, plecarea cu elicopterul, şi Ceauşescu a fost de acord
Din ordinul lui Ceauşescu au fost ridicate în aer patru elicoptere. Deplasarea elicopterelor pe traseu s-a făcut separat, urmând ca unul dintre acestea să aterizeze în Piaţa Palatului, pentru a lua la bord cuplul prezidenţial. „Ceauşeştii sunt sfătuiţi să urce pe terasă, că-i aşteaptă elicopterul. Liftul cu care au urcat de la etajul unu la etajul şase s-a blocat cu două palme înaintea destinaţiei. Însoţitorii au crezut că este mâna revoluţionarilor, iar unii martori au spus că, de emoţie, Elena a lovit uşa liftului cu piciorul. Aghiotantul lui Ceauşescu, maiorul Raţ, la ordin, a spart geamul liftului, după care i-a ajutat pe toţi să iasă din lift. Pe terasă i-a aşteptat Stănculescu, cel care i-a dus la elicopter. Au urcat Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, dar şi aghiotanţii Florin Raţ şi Marian Rusu“, adaugă pilotul.
Membrii echipajului şi-au demonstrat măiestria atunci când au fost nevoiţi să ridice aparatul de zbor de pe clădire, în condiţiile în care acesta era supraîncărcat. „Ceauşescu se afla în spatele lui Mihai Ştefan, ţinându-l practic în braţe pe mecanicul de bord Drăgoi, iar alături de el se afla Elena. Pe cele trei locuri din spate se aşezaseră, înghesuite, patru persoane: vestitul Emil Bobu, mâna dreaptă a lui Ceauşescu, Manea Mănescu, viceprim-ministru, precum şi aghiotanţii înarmaţi ai familiei Ceauşescu, ofiţerii de securitate Marian Rusu şi Florian Raţ“, mai spune comandorul Popa.
Destinaţia era una necunoscută. S-a decis aterizarea la palatul de la Snagov, unde Ceauşescu a luat legătura prin telefon cu prim-secretarii din judeţele Olt, Dâmboviţa, Argeş, Cluj şi Constanţa, dar nu a găsit sprijinul nimănui. Imediat după plecarea lor cu elicopterul, generalul Victor Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care a dat ordin ca armata să execute numai ordinele primite de la Ministrul Aparării
Naţionale.
Pasiunea pentru vânătoare a lui Nicolae Ceauşescu
Locurile de vânătoare preferate de Ceauşescu erau îngrijite în tot timpul anului de reprezentanţi ai Ocoalelor Silvice, care aveau grijă ca animalele sălbatice din acele zone să aibă hrană îndestulătoare şi în timpul vânatului, iar gonacii selecţionaţi din zonă dirijau animalele în bătaia puştilor.
„Cea mai mare satisfacţie o avea preşedintele atunci când mergea la vânătoare de urşi. Vânătorile de urşi se organizau primăvara şi toamna, mai ales în pădurile din judeţele Argeş, Covasna, Harghita, Braşov, Buzău şi Sibiu, unde vânătorii-şefi întocmeau hărţi, ca la armată, cu zonele unde se găsesc animalele, locurile de vânătoare, amplasarea gonacilor organizaţi ca pe un câmp de luptă şi direcţiile de vânat. Urşilor li se punea la dispoziţie hrană în anumite locuri şi la anumite intervale de timp pentru a se deprinde cu un program, astfel că la vânătoarea prezidenţială, urşii erau ademeniţi să vină în locurile şi la orele fixate“, spune pilotul Alexandru Popa.
Joc de cărţi, la pândă
Bărbatul dezvăluie că uneori animalele erau sedate pentru a fi o ţintă mai uşoară. „La vânătoare, trăgea cu arma numai Ceauşescu şi trăgea aşa de multe cartuşe încât făcea rană la degetul cu care apăsa pe trăgaci. Asta a fost la început, deoarece după aceea doctorul îi punea leucoplast în jurul degetului respectiv“, povesteşte comandorul Popa.
În unele zone fuseseră construite locuri de pândă pentru şeful statului, cu încălzire, spaţiu de odihnă şi grup sanitar. La finalul vânătorii, pădurarii aranjau prada pentru nelipsita
fotografie.
„Atunci când, la vreo vânătoare, se aştepta să se ridice ceaţa sau să vină ursul ori un alt animal la mâncare, Ceauşescu obişnuia să joace cărţi, mai ales şeptic, împreună cu însoţitorii săi. Alteori, Ceauşescu îi culegea soţiei câte un buchet de flori de pe poteci şi din poieni de munte, pe care-l oferea la întoarcerea acasă, de faţă cu aghiotanţii şi personalul rezidenţei, un gest romantic care îi impresiona pe martori“, mai spune Popa.
Ultima vânătoare: capre negre
Faimoase sunt şi partidele duminicale de vânătoare de fazani, care se petreceau mai ales în anii ’60-’70. Cu timpul, istoricii spun, însă, că Nicolae Ceauşescu a renunţat la acest tip de vânătoare. Elena Ceauşescu venea şi ea, uneori, la vânătoare, dar nu participa decât la ospăţul care avea loc după fiecare partidă.
Ultima vânătoare a lui Ceauşescu, la capre negre, a fost în octombrie 1989, în judeţul Argeş, pe platforma Capra din localitatea Arefu, judeţul Argeş. În această renumită rezervaţie naturală, pe lângă capre negre, se găsesc şi urşi, cerbi, căprioare, râşi, lupi, mistreţi şi vulpi. La acea vânătoare, la care au participat sute de gonaci, Ceauşescu a împuşcat zeci de capre negre. ;
“La vânătoare, trăgea cu arma numai Ceauşescu şi trăgea aşa de multe cartuşe încât făcea rană la degetul cu care apăsa pe trăgaci” Alexandru Popa, pilotul lui Ceauşescu
Dictatorul şi elicopterul: România văzută din aer
Soţii Ceauşescu se obişnuiseră cu elicopterul. Până şi pe distanţe mici, care altădată erau parcurse cu maşinile, ei solicitau elicopterul: pentru deplasări la vilele de la Scroviştea, Snagov, chiar şi în Bucureşti, la reşedinţa din Bulevardul Primăverii, la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă. Foloseau elicopterul pentru a evita strangularea circulaţiei rutiere, deoarece în cazul deplasării cu maşina se oprea circulaţia în porţiunile respective, uneori chiar şi cu 30 de minute înainte.
„De multe ori, în zbor, Nicolae Ceauşescu cerea să ne abatem de la traseu pentru a putea vedea mai bine recoltele de cereale din zonă. Astfel, într-o misiune a observat că pe câmp ardeau paiele de grâu. A ordonat să aterizăm şi, după ce a constatat că paiele puteau fi strânse şi valorificate, s-a interesat de zona
respectivă, de ce judeţ aparţine, şi a cerut să i se transmită acest lucru de către
prim-secretarul de judeţ“, îşi aminteşte Popa.
Într-o toamnă, în Munţii Gurghiului, Ceauşescu a văzut pe dealurile şi câmpiile din judeţul Harghita mai multe grupuri de femei la secerat. A rămas foarte mirat şi a ordonat aterizarea.
„A coborât din elicopter şi s-a îndreptat către grupul cel mai apropiat de femei. Dorea să ştie ce fel de seceriş se face aşa de târziu. După alte câteva întrebări şi răspunsuri, una dintre femei îngenunchează în faţa lui Nicolae Ceauşescu şi, punând mâna pe pantoful său, zice ceva pe ungureşte: «Acum pot muri liniştită că am avut norocul de a-l vedea şi a-l atinge pe preşedintele ţării!». Mergând spre elicopter, Ceauşescu afirmă: «Sunt sigur că Ludovic Fazekaş nici nu cunoaşte situaţia acestor culturi, probabil că nici nu le are în evidenţă, deoarece el încă din iulie a declarat secerişul încheiat în judeţul Harghita. Cred că şi alţi prim-secretari fac la fel, raportează fără să le verifice!»“, mai povesteşte pilotul.
Când Ceauşescu îşi anunţa vizita, pregătirile erau intense. „Mergeam în zborul de recunoaştere cu o zi înainte de misiune. După aterizare, prim-secretarii de judeţ ne rugau să le spunem pe ce traiect vom zbura cu Nicolae Ceauşescu la bord, pentru a lua măsuri în consecinţă în acele zone. În locurile de aterizare şi de primire făceau amenajări speciale, care constau în betonarea aleilor, plantarea unor copaci, arbuşti, gazon şi flori. A doua zi nici nouă nu ne venea să credem ce era cu o zi înainte şi ce era atunci. Locurile respective erau de nerecunoscut“, încheie comandorul Alexandru Popa. ;
“De multe ori, în zbor, Nicolae Ceauşescu cerea să ne abatem de la traseu pentru a vedea mai bine recoltele din zonă”, Alexandru Popa, pilotul lui Ceauşescu
Se încarcă comentariile...
