Tălmăcirile unui cercetător despre rugăciunea „Tatăl nostru“. De ce unii o încheie cu „Adevăr“ şi nu cu „Amin“

Tălmăcirile unui cercetător despre rugăciunea „Tatăl nostru“. De ce unii o încheie cu „Adevăr“ şi nu cu „Amin“

Rugăciunea Tatăl Nostru

Cercetătorul Iosif Camară a studiat această rugăciune de căpătâi timp de trei ani, pentru lucrarea sa de doctorat. Camară lucrează în cadrul Departamentului de Cercetare Interdisciplinar – Domeniul Socio-Uman al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cea mai veche variantă a rugăciunii Tatăl nostru s-a conservat în limba greacă, pe un papirus datat în jurul anului 200, potrivit uaic.ro. Cercetătorul Iosif Camară a studiat timp de trei ani rugăciunea, iar potrivit acestuia, prima versiune „în româneşte se păstrează într-un evangheliar din 1551-1553. Rugăciunea apare deci odată cu primele texte româneşti.”

Cercetătorul consideră că: „Tatăl nostru este cartea de vizită a limbii în lume, căci ea conţine termeni fundamentali din graiul unei comunităţi istorice – parternitate, cârmuire, voie, pâine, rău etc.). Aşa se face că a fost cel mai citat text în vechile studii de comparativism lingvistic sau pur şi simplu pentru a demonstra latinitatea limbii române“.

Iosif Camară a declarat pentru uaic.ro că „în forma actuală, rugăciunea Tatăl nostru conţine 60 de cuvinte, din care 90% sunt de origine latină, iar 10% sunt împrumuturi din alte limbi – sau derivate româneşti din împrumuturi: slave (sfinţească, voia, greşalele, greşiţilor, ispită, izbăveşte) şi maghiare (viclean)”.

Studiile cercetătorului arată că în limba română au circulat peste 200 de versiuni scrise ale rugăciunii. În multe dintre acestea unii termeni s-au schimbat în funcţie de influenţele lingvistice sau culturale. Potrivit uaic.ro, termenul „Tatăl nostru“ a variat, fiind folosit fie „Părintele nostru“, fie „Ocinaş“: „Nu sunt rare cazurile când cărţile editate în acea zonă îl schimbau pe «tată» în «părinte», iar cărţile editate în sud schimbau termenul «părinte» în „tată». «Ocinaş»  este începutul rugăciunii în slavonă (otče našu), iar în zone din Transilvania această titulatură încă se păstrează şi are sensul de „rugăciune”. Pentru cercetători, acesta este un indiciu că pe vremuri românii din acea zonă se rugau în slavonă“.

Unul dintre cele mai controversate pasaje din rugăciune este „Pâinea săţioasă / Pâinea noastră cea de toate zilele / Pâinea cea de-a pururea / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi“. „Acesta a suferit cele mai multe transformări. Chiar şi în prezent, circulă două variante, dintre care cea mai folosită poate fi interpretată pur material – «pâinea cea de toate zilele», iar cea de-a doua –  «pâinea noastră cea spre fiinţă» cu o semnificaţie mistică, spirituală, aproape opusă concretului şi materialului existenţei zilnice“, a explicat cercetătorul pentru uaic.ro.

Varianta „pâinea noastră cea de toate zilele“ a apărut şi în prima traducere românească a Noului Testament, din 1648, iar de acolo a fost preluată în textele religioase şi s-a impus cu această formă până în prezent. O variantă mai puţin cunoscută, dar care se păstrează până în zilele noastre în Basarabia, este „pâinea noastră cea de pururea”, care a apărut în diverse traduceri timp de un secol. „Pâinea noastră cea spre fiinţă” a apărut la începutul secolului al XIX-lea, datorită unei noi traduceri din greacă.

O altă descoperire a cercetătorului este faptul că rugăciunea, în unele zone foarte restrânse, se încheie cu „Adevăr“, reprezentând traducerea din ebraică a lui „amin“.

.      

citeste totul despre: