Jocurile care ne-au făcut copilăria mai frumoasă: şotron, măgăruş sau lapte gros
0
Indiferent că vorbim de mediul urban sau rural, în urmă cu 15-20 de ani copiii reuşeau mereu să se distreze participând la numeroase jocuri de socializare, competitive şi interesante. Deşi foarte antrenante, aceste jocuri au fost înlocuite în ultimii ani cu alte activităţi, majoritatea virtuale. „Adevărul” vă prezintă o selecţie a celor mai interesante jocuri ale copilăriei, care astăzi sunt tot mai puţin jucate de copii în timpul liber.
Măgăruşul – Un joc foarte distractiv ce constă în pasarea mingii de la un jucător la altul, fără ca persoana din mijloc, „măgăruşul”, să o prindă sau să o atingă. În cazul în care face asta, cel care o pierde devine „măgăruş”.
Şotron – Poate cel mai reprezentativ joc al copilăriei, jucat în general de fete, dar la care se angrenau şi băieţii care voiau să convingă fetele că pot străbate într-un picior pătrăţelele desenate şi numerotate pe asfalt sau pământ. În general, şotronul are forma unui om, cu şapte sau opt căsuţe, dar forma poate diferi. Competitorii trebuie să arunce cu o piatră în fiecare dintre căsuţe, să parcurgă fiecare căsuţă într-un picior pentru a recupera piatra şi să se întoarcă fără a atinge vreo linie, după care să o arunce către un număr superior. În cazul în care atinge o linie, vine rândul altui jucător. Câştigă cine reuşleşte primul să arunce piatra în toate căsuţele, să o recupereze de fiecare dată şi să ajungă la start.
Maţele încurcate – Un joc simplu, care nu necesită niciun fel de material, ci doar mulţi copii descurcăreţi. Participanţii trebuie să se prindă de mâini şi să îşi încâlcească mâinile şi picioarele între ei, după care să comunice astfel încât să se descâlcească şi să ajungă la forma iniţială.
1,2,3, la perete stop! – Un joc foarte antrenant în care o persoană stă cu faţa la un zid/gard şi rosteşte numele jocului, timp în care copiii care se află în spatele lui se mişcă spre zid. După ce termina de rostit „1,2,3, la perete stop!”, cel care se află cu faţa la zid se întoarce repede pentru a-i surprinde pe copiii care încă nu s-au oprit şi îi trimite înapoi la linia de start. Primul jucător care scapă de vigilenţa celui care numără şi reuşeşte să atingă peretele fără să fie văzut mişcându-se va trece cu faţa la perete.
Frunza – Este unul dintre cele mai antrenante jocuri ale copliăriei, indicat în general copiilor mai mari, din cauza contactelor fizice necesare pentru „cucerirea teritoriului” adversarului. În primă fază, trebuie desenată zona în care se va desfăşura jocul (foto jos), pe asfalt sau pe pământ. Jucătorii se împart în două echipe care vor sta în casa” lor. Pe rând, jucătorii vor trebui să parcurgă anumite trasee spre „casa” adversarilor fără a fi împinşi de aceştia afară din zona delimitată, scopul fiind acela de a atinge frunza plasată în colţul cel mai depărtat. Sunt şi spaţii special amenajate pe parcursul traseului, care le oferă imunitate celor care îl ocupă, adică nu pot fi împinşi în afara jocului când se află acolo. „Frunza” este un joc de strategie, trebuie să existe comunicare între coechipieri, deoarece fiecare trebuie să aibă sarcinile sale, de apărare sau de atac.
Lapte gros – Un joc, de asemenea, pentru copii mai mari şi cu spatele puternic. Şi la acest joc este nevoie de două echipe, dar şi de un jucător care să fie „pernuţă”, adică să stea rezemat de un zid/copac. Unul din membrii echipei care „stă” trebuie să îşi sprijine capul în mâinile sale, iar fiecare copil din echipă va sta cu capul între picioarele unui coechipier astfel încât să formeze un lanţ. Membrii celeilalte echipe aleargă spre ei şi le sar în spate, strigând „lapte gros”. Dacă sar toţi membrii şi lanţul rezistă, ultimul săritor va arăta arbitrului (n.r. – cel care stă pernuţă) cu degetele un număr de la 1 la 3, iar ultimul jucător din lanţ va numi o cifră. Dacă nimereşte numărul arătat, vor sări ei, dacă nu, vor mai sta o tură. De asemenea, dacă în timp ce sar membrii unei echipe lanţul se dărâmă, va trebui reluat jocul în aceeaşi formulă.
De-a v-aţi ascunselea – Acest joc nu este pe echipe, dar presupune multă inventivitate şi o viteză foarte bună din partea tuturor jucătorilor. Unul din jucători stă cu faţa la perete şi numără, cu ochii închişi, până la un număr ales de comun acord. În tot acest timp, ceilalţi copii se ascund cât mai bine. După ce termină de numărat, acesta spune „Cine nu-i gata îl iau cu lopata” şi porneşte în căutarea copiilor. Când găseşte sau doar recunoaşte pe cineva ascuns, acesta trebuie să se întoarcă repede spre locul unde a numărat pentru a-l „scuipa”, adică atinge locul unde a numărat şi rosteşte numele celui pe care l-a văzut. Totuşi, cel care este văzut trebuie să alerge şi el spre acel loc şi, dacă ajunge înaintea celui care a numărat, scapă. După ce sunt descoperiţi toţi, tura viitoare numără cel care a fost prins primul. Însă, există şi acea situaţie când „ultimul (n.r. - jucător rămas ascuns) salvează turma”, adică ajunge la locul numărării înaintea celui care caută copiii. În acest caz, cel care a numărat în acel joc mai numără o dată.
Raţele şi vânătorii – La acest joc pot participa mai mulţi copii, dintre care doi sunt „vânători”, iar restul sunt „raţe”. „Raţele” vor sta între cei doi vânători, care vor încerca să îi nimerească aruncând o minge. Dacă o „raţă” este atinsă, înseamnă că este „împuşcată” şi iese din joc. Dacă nu este nimeni atins în timpul aruncării, mingea ajunge la celălalt „vânător”, care va încerca şi el să prindă „raţe”. De asemenea, dacă o raţă prinde în braţe mingea aruncată fără ca aceasta să cadă, poate câştiga o viaţă. Când rămâne doar un jucător, se numără atâtea aruncări câţi ani are acesta şi, dacă nu este atins, câştigă „raţele” şi rămân aceiaşi „vânători”. Dacă este atins, primele două „raţe” scoase afară vor deveni „vânători”.
Ţară, ţară, vrem ostaşi! – Un joc pe echipe, formate din cel puţin 5-6 jucători. Membrii echipelor se ţin strâns de mâini şi se poziţionează faţă în faţă, la o distanţă de cel puţin 10 metri. O echipă strigă „Ţară, ţară vrem ostaşi!”, iar membrii celeilalte echipe întreabă „Pe cine?”. Prima echipă numeşte un jucător, care trebuie să alerge spre echipa adversă şi să treacă printre doi adversari care se ţin de mână. Dacă le desface mâinile, îl va lua pe unul dintre ei la echipa sa, însă dacă nu poate trece, se alătură el acelei echipe. Câştigă echipa care ia toţi jucătorii.
Baba Oarba – Un joc la care este nevoie doar de o eşarfă. Se alege un spaţiu delimitat din care copiii nu au voie să iasă, unul dintre copii este legat la ochi cu eşarfa şi apoi trebuie să îi prindă pe ceilalţi. Dacă „Baba oarba” ghiceşte cine este copilul prins, acela este legat la ochi şi se reia jocul.
Se încarcă comentariile...
