Secretele aurului strămoşilor noştri: cum a devenit ţinutul agatârşilor şi al dacilor „o Californie pentru popoarele antice“

Secretele aurului strămoşilor noştri: cum a devenit ţinutul agatârşilor şi al dacilor „o Californie pentru popoarele antice“

Trei dintre brăţările antice din Sarmizegetusa Regia. FOTO: Daniel Guţă. ADEVĂRUL.

Istoricii români au oferit de-a lungul timpului explicaţii pentru numeroasele mistere legate de modul în care strămoşii noştri exploatau şi prelucrau aurul, într-una dintre cele mai vechi şi mai bogate regiuni aurifere ale Europei, cea din Munţii Apuseni.

Un volum dedicat istoriei aurului din România, publicat în anul 1933 de istoricul Ion Rusu Abrudeanu (1870 - 1934) a oferit lămuriri asupra modului în care aurul era exploatat în Antichitate.

Cea mai veche regiune auriferă din Dacia sau România de azi este cea din Munţii Apuseni, cuprinsă între un trapez, cu colţurile la Săcărâmb (judeţul Hunedoara), Zlatna, Roşia Montană, Abrud (judeţul Alba) şi Baia de Arieş, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Publicistul şi cercetătorul român afirma că ştiinţa mineritului şi a prelucrării aurului a fost adusă în teritoriile locuite de strămoşii noştri de către orientali şi că în vremea dacilor se practica mineritul subteran.

„Cei mai vechi căutători şi exploatatori de aur, ne arată istoria, au fost egiptienii. În Egipt minele de aur formau proprietatea faraonilor potentaţi şi erau lucrate parte cu sclavi, parte cu osândiţii la muncă silnică. Soarta acestora era din cele mai triste. După descrierile lui Diodor, ei făceau această muncă grea cu totul dezbrăcaţi şi legaţi în lanţuri, sub biciul supraveghetorilor străini şi nemiloşi. De la egiptieni, încă în timpurile cele mai vechi, au învăţat minieritul fenicienii, cari, căutând aur, argint şi alte metale, s-au aşezat pe ţărmurile Mării Mediterane. O mulţime de scriitori, vechi şi noi, spun că agatârşii şi dacii au învăţat acest meşteşug de la popoarele orientale şi balcanice, care cu mii de ani înainte de Christos s-au ocupat cu exploatarea aurului din apa râurilor şi a mărilor, ca şi din munţii Balcani (Haemus). Cei mai iscusiţi, mai întreprinzători şi mai vechi comercianţi de metale au fost fenicienii şi apoi grecii. Navigatorii fenicienilor, mergând cu vasele lor din insulă în insulă, au răspândit aurul egiptean şi juvaericalele assyriene”, afirma Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Aurul românesc – Istoria aurului din vechime până azi”, (editura Cartea Românească, 1933).

Fenicienii şi meşteşugul aurului
Fenicienii au introdus în Dacia fabricarea inelelor de aur, care de aici s-au răspândit peste Tisa şi Dunăre, apoi în Galiţia până la fluviul Vistula, scria istoricul român. De la fenicieni au moştenit acest comerţ vechii greci, folosindu-se şi ei de liniile comerciale ale celor dintâi.

„Ca o dovadă a drumului urmat de fenicieni şi greci cu comerţul lor în Dacia sunt monedele tetradrachme (din Thasos), ca şi monedele de aur din timpul lui Alexandru cel mare (secolul IV, î. Chr.), care s-au găsit în număr mare la Petroşani şi Cugir, dar şi în alte locuri. Sistemul baterii de monede în Dacia a fost luat de la grecii vechi. Din cele spuse până aici pe scurt se poate afirma că istoriceşte exploatarea metalelor a fost adusă în Dacia de fenicieni, ale căror caravane se considerau, ca la ele acasă pe pământul Daciei, locuit atunci de agatârşi, cari au fost mari iubitori şi căutători de aur, şi că atât aceştia, cât şi urmaşii lor, dacii, au învăţat comerţul şi exploatarea aurului de la popoarele din Macedonia, Thracia şi Moesia, unde au existat din timpuri preistorice bogate şi înfloritoare exploatări miniere”, afirma autorul lucrării „Aurul românesc – Istoria aurului din vechime până azi”.

Minele de aur ale strămoşilor noştri
Dacii au exploatat minele de aur de la Roşia Montană (Aluburnus maior) şi comuna învecinată Corna cu 150 de ani înainte de ocuparea Daciei de Romani, afirma Ion Rusu Abrudeanu. Alţi istorici contrazic ipoteza acestuia, afirmând că până în vremea invaziei romanilor în Dacia nu a fost exploatat aurul în subteran.

Toate obiectele de aur găsite pe pământul Daciei şi provenind din vremurile imemoriale ale epocilor paleolitică, neolitică şi La Tène dovedesc cu prisosinţă că popoarele Daciei vechi cunoşteau şi practicau exploatarea minelor de aur, adăuga cercetătorul.

„Puterea de atracţiune a aurului şi prestigiul acestui nobil metal datează din timpurile cele mai îndepărtate şi de atunci şi până azi se dă tot mai turbată lupta pentru aur, cu care de mii de ani se măsoară bogăţia atât a particularilor, cât şi a statelor. Încă din antichitate s-a imprimat în sufletul omenesc credinţa că aurul, sub orice formă, dă independenţă, că banul, care blestemă şi fericeşte totodată, este singurul instrument care diminuiază nefericirea şi oferă distracţie vieţii triste şi singuratice ce ne aşteaptă mai târziu”, afirma autorul lucrării „Aurul românesc – Istoria aurului din vechime până azi”.

Agatârşii se împodobeau cu aur
Agatârşii amintiţi de istoricul Herodot, în urmă cu 2.500 de ani, erau descrişi ca fiind mari iubitori ai podoabelor de aur.

„Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie neveste, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot, în Istorii, potrivit autorilor volumului Izvoare privind istoria României (Editura Academiei R.P.R. - 1964).

„Nicolae lorga lămureşte după Herodot că încă din secolul VI înainte de Chr. triburi de sciţi înaintând cu turmele peste Carpaţi au descoperit în stâncile din valea Mureşului aurul, pe care-l cunoşteau numai din nisipul râurilor, şi că agatârşii ar fi un trib de sciţi. Vasile Pârvan spune că în secolul V a. Chr. agatârşii se aflau în Dacia de cel puţin două veacuri şi că tot masivul carpatic era locuit de Thracii nordici, cunoscuţi mai târziu sub numele agatârşi, apoi de Daci şi de geţi. Toate râurile din Dacia, ca Aurar (Arieşul), Maris (Murăşul), Atlas (Oltul) şi Tibisis (Timişul), au servit încă din timpul agatârşilor pentru spălatul aurului, iar cei cari au înţeles mai bine să pună în circulaţie comorile de aur ale agatârşilor au fost grecii. Banii de aur aflaţi în oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre, că şi juvaericalele de aur găsite cu ocazia săpăturilor din urmă la Nicopolis şi Cherson, denotă bogăţia în aur a agatârşilor”, scria istoricul.

Aurul exportat din ţinutul antic al Trasilvaniei

De la minele de lângă Zlatna, Abrud şi Valea Geoagiului circulaţia aurului mergea spre Ţara Haţegului. De aici se îndrepta prin Caransebeş şi Armeniş spre Porţile de fer ale Dunării, şi de aici apoi spre Bizanţ şi Grecia, scria Ion Rusu Abrudeanu.

„Herodot ne arată în Cartea sa IV că exploatarea minelor de aur era atât de înaintată sub agatârşi, încât numai după o muncă de sute de ani a putut să se ridice la o aşa perfecţiune. Afirmaţia categorică a lui Herodot că fluviul Maris, adică Mureşul, întretăia ţara agatârşilor, ne dovedeşte că acest popor a stăpânit în vechime Ardealul şi că, fiind iubitor de aur, a lucrat şi minele de aur”, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Înainte de era creştină, agatârşii au dispărut din istorie. Au fost năpădiţi de celţi, care la rândul lor, sub presiunea geţilor de la sud care trec Dunărea, sunt nevoiţi să-şi caute altă patrie şi să lase în posesiunea acestora din urmă ţinutul din stânga Dunării de jos şi Ardealul, unde se întăresc şi fundează capitala lor Sarmizegetusa, afirma atorul volumului.

„Regiunea minieră a Munţilor Apuseni a fost un fel de Californie pentru toate neamurile, care au stăpânit-o în decursul istoriei. Azi nu mai încape nici o îndoială că bogăţiile miniere din Dacia au constituit un puternic motiv, pentru ca împăratul Traian să facă tot posibilul ca s-o ocupe prin forţa armelor”, arăta Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Aurul românesc – Istoria aurului din vechime până azi”, (editura Cartea Românească, 1933).

Însuşi împăratul Traian a fost împins, între alte motive, să pornească războiul împotriva dacilor, în mare parte, şi din cauza bogăţiilor în aur pe care ştia că le avea ţara lor, completa autorul lucrării.

„Faptul acesta rezultă de altfel şi din graba cu care marele împărat a organizat milităreşte Dacia ca să intensifice minieritul din acest ţinut, instituind, tot repede, un procurator aurariorum la Ampelum (Zlatna) şi câte un sub-procurator la Alburnus minor (Abrud) şi Baia de Criş. În timpurile care au urmat după încetarea domniei romane în Ardeal, tot bogăţiile miniere au călăuzit paşii istoriei, căci toţi barbarii şi nomazii s-au îndreptat spre bogăţiile aurifere ale Daciei”, scria Ion Rusu Abrudeanu.


Vă recomandăm şi:

Secretele celor 30 de triburi din Dacia: ce ascundeau războaiele dintre buri şi romani, cine au fost dacii liberi şi ce nume ciudate aveau strămoşii noştri

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României.

10 lucruri puţin ştiute despre Decebal, ultimul rege al Daciei. De ce era renumit drept cel mai temut duşman al Romei Antice

Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria poporului român. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai crunte înfruntări din Antichitate. Decebal a sfârşit ucigându-se, iar după moartea sa, o parte a teritoriilor aflate în stăpânirea lui au intrat în componenţa Imperiului Roman.

Ce limbă vorbeau, de fapt, dacii şi de ce nu foloseau scrierea. Sute de cuvinte mai puţin ştiute pe care ni le-au lăsat moştenire strămoşii noştri

Aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba vorbită de daci, potrivit celor mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă care s-au dedicat studierii limbilor arhaice. Dacii nu foloseau scrierea, este o altă concluzie la care au ajuns lingviştii consacraţi, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică au stârnit controverse.

Cele 10 secrete ale Sarmizegetusei Regia: cum a fost cucerită şi distrusă de romani, ce înseamnă Decebalvs per Scorilo şi misterele sanctuarelor solare

Sarmizegetusa Regia a fost capitala Daciei, înainte de războaiele romane care au dus la distrugerea ei. În prezent situl arheologic al vechiului oraş antic este inclus în patrimoniul UNESCO, importanţa fiindu-i astfel recunoscută pe plan mondial.

citeste totul despre: