Românii, strigoii şi credinţele macabre: cei cu spirit necurat erau decapitaţi, cadavrele se ardeau, iar inimile erau sfârtecate şi opărite cu vin
0
Credinţele populare în puterea strigoilor au transformat lumea satului, până în deceniile trecute, într-o imensă scenă în care se petreceau lucruri inimaginabile. Cadavrele celor bănuiţi că după moarte deveneau spirite necurate erau tăiate în bucăţi, arse până la scrum sau opărite cu vin, arăta etnologul Tudor Pamfile, în volumul Mitologie românească. Duşmani şi prieteni ai omului, publicat în 1915.
Credinţele în strigoi şi în celelalte spirite necurate au dominat vieţile sătenilor în ultimele secole, iar practicile menite să apere comunitatea de duhuri rele, deşi pot fi considerate în prezent adevărate atrocităţi, nu erau privite ca situaţii ieşite din comun. A demonstrat-o cercetarea realizată de etnologul Tudor Pamfile, autorul volumului „Mitologie românească. Duşmani şi prieteni ai omului”, publicat în 1915.
Scriitorul a strâns numeroase mărturii despre cum acţionau membrii comunităţilor săteşti, conform credinţelor în puterea strigoilor.
Tichia strigoiului
„Strigoiul se naşte ca orice copil, dar el are pe cap o tichie, chitie, căiţă, perdea. Sau are pe corp o cămaşă, o căciulă de piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată amestecată cu bale diavoleşti sau când o astfel de femeie iese noaptea afară cu capul gol. Atunci Satana vine şi-i pune pe cap o chitie roşie, iar la soroc face ca să nască pruncul cu chitia de strigoiu”, relata autorul volumului „Mitologie românească. Duşmani şi prieteni ai omului”. Tudor Pamfile explica, potrivit credinţelor populare, că „este bine ca imediat după naştere pieliţa să fie luată de pe copil, căci altfel se spunea că acesta o va înghiţi şi se va transforma pe loc în strigoi”. Tichia urma să fie pusă la uscat şi folosită apoi împotriva deochiului. Tradiţia populară îi prezenta pe strigoi ca fiind copiii născuţi prin tufe, de lăuze nepăzite, pruncii care sunt din nou puşi la piept deşi au fost înţărcaţi, al şaptelea băiat din şapte băieţi născuţi la rând sau pruncul născut din babe care au de-a face cu Diavolul.
Cum sunt descoperiţi strigoii
Semnele după care sunt recunoscuţi strigoii erau greu de aflat, scria autorul, după ce a strâns mai multe mărturii din sate. „Strigoiul este chel în creştetul capului, de unde nu se poate scoate socotinţa că toţi cei chei sunt strigoi. Strigoiu nu mănâncă usturoi şi ceapă. Strigoii se feresc de tămâie. Au coadă, adică şira spinării le este prelungită în formă de coadă. La unii strigoi, această coadă este mică, dar ea se întinde la căldură. Coada strigoilor le dă putere, căci ea îi poartă şi tot ea îi învie”, erau de părere oamenii de la ţară, în urmă cu un secol, potrivit cercetării întreprinse de Tudor Pamfile. În satele în care trăiesc strigoi bântuie seceta şi grindina, iar după ploile cu soare se crede că una dintre strigoaice se mărite. Sunt recunoscuţi astfel, scrie autorul: „unii strigoi au gura roşie şi mornăie chiar. Părul pe care l-a avut la îngropare le pică şi în locul lui creşte altul mai mic. Dinţii le cad şi în loc le cresc alţii mai mărunţi, iar după alte credinţi, colţii li se fac mai mari, din pricina multului sânge ce sug. Strigoilor morţi le creşte coada, de se face cât un biciu. În loc de picioare unii au copite ca de capră”. Strigoii nu putrezesc, mai scrie autorul cărţii.
Cum se fac strigoi oamenii care mor
Printre cei bănuiţi că se vor transforma în strigoi după moarte mai erau, potrivit tradiţiei populare: copiii care mureau nebotezaţi, făcătorii de rele şi cei care au parte de o moarte grabnică: spânzuraţi, înnecaţi, împuşcaţi, cei care „cad aşa din picioare, ca din senin”, bolnavii şi morţii nepăziţi peste patul cărora trec pisici sau păsări. De aceea, dacă morţii sunt lăsaţi neprivegheaţi, familia le aşeza pe piept o seceră sau un inel. În timpul ducerii mortului la groapă, alaiul funerar trebuia să fie atent ca prin faţa dricului să nu treacă niciun câine. Se credea că după un anumit timp, sufletele strigoilor se vor preface în oameni, puşi în slujba necuratului, iar cei care îi vor vedea vor muri pe loc.
De ce li se tăia capul morţilor
Măsurile care se luau împotriva strigoilor şi a celor bănuiţi că vor deveni spirite necurate după înmormântare erau următoarele: „li se pune de către rude câte un bob de tămâie în nările nasului, să nu mai poată răsufla, în urechi să nu mai poată auzi sfaturile Necuratului de a ieşi din groapă, în ochi să nu mai vadă pe diavol şi în gură să nu mai poată spune Diavolului numele neamurilor sale”, scria Tudor Panfile. În unele sate, tămâia era înlocuită cu pietricele, mei sau usturoi. „Unii zic că-i bine să i se taie capul mortului şi să i se pună la picioare. Alţii leagă capul şi trupul mortului de un rug şi dacă se va scula să se împiedice în spinii rugului şi să nu mai poată ieşi afară. Unor morţi, pe alocuri, li se înfige o andrea în buric sau în inimă. Prin altele li se vâră prin inimă o frigare înroşită în foc, o ţeapă sau un par. Parul trebuie să fie din carpen. Când i se bate parul, iar sângele sare de şapte stânjeni în sus, atunci îi moare strigoiului şi cealaltă inimă. Altora li se străpunge capul, dacă nu, chiar li se taie”, se arăta în volumul de folclor.
Strigoii puteau îmbolnăvi şi ucide oameni
Puterea strigoiului viu este cea de a deochea oamenii şi vitele şi putea duce la moartea lor, scria Tudor Pamfile. Potrivit credinţelor populare, după moarte strigoiul se hrăneşte cu oameni şi vite. Se spunea însă că unii dintre strigoii care îşi vizitau casele unde au locuit nu reprezentau pericol. Ei se întorceau la locuinţele din timpul vieţii noaptea şi căutau mâncare, iar unii intrau pe coş, dacă găseau uşile închise. „Se povesteşte că murind bărbatul unei femei şi făcându-se moroiu venea noaptea la dânsa, se aşeza pe pat şi femeia îi dădea de mâncare, iar când cântau cocoşii, el pleca fuga”, relata autorul volumului publicat în 1915. Oamenii erau îndrumaţi să îşi pună obloane la case, pentru, pentru că strigoii alegeau noaptea casele unde vedeau lumină la ferestre. Strigoii au puterea de a suge sângele din inimă sau de a trage sufletele pe fereastră. Exista credinţa că unii strigoi le pot aduce urâţenie („poceală”) oamenilor, dar şi numeroase boli. „Bolnavul prins de moroi, întâi e luat cu fior şi frig, nu mănâncă, îl doare la inimă, iese afară subţire, galben ca şofranu, apoi, când i se sparge fierea, după cum spun babele, bolnavul iese afară sânge şi venin şi moare. Boala n-are leac până nu ghiceşte moroiul şi nu se dezgroapă”, scria autorul. Strigoaicele luau frumuseţea femeilor şi laptele vacilor.
Cum se află mormântul unui strigoi
Uneori, strigoii, numiţi şi moroi în Ardeal, sunt visaţi de bătrânii satului sau de cei asupra cărora îşi exercită puterea dăunătoare. Unii se arată aievea, scria autorul volumului. Bătrânii din sate povesteau că pentru a afla mormântul unui strigoi era luat un armăsar şi pus să treacă peste mormintele din cimitir. Cel peste care nu vrea să sară este al strigoiului. Prin alte părţi se pune mei de la găurile mormintelor. Dacă meiul piere până a doua zi este semn că strigoiul l-a mâncat. Ori se duce în cimitir un cocoş negru. La mormântul strigoiului, cocoşul se opreşte şi cântă. Sau se aduce un gâscan la mormântul strigoiului fâsâie.
„Când s-a aflat moroiul, oamenii dezgroapă pe cel bănuit, ard o frigare şi cu ea străpung inima de trei ori, apoi fac un foc mare, aruncă mortul pe foc şi după ce s-a făcut scrum, adună toată cenuşa într-o trăistuţă şi o dau pe o apă curgătoare. Babele zic că numai aşa se poate scăpa de moroiu, cu care dispare boleşniţa din sat”, se arată în volum.
Cum erau nimiciţi strigoii
Cea mai blândă datină este cea de sfinţire a oaselor, dar cele mai multe dintre credinţe duc la adevărate atrocităţi. „Ca să i se nimicească puterea strigoiului i se bate în inimă un par de stejar, de tisă ori de frasin, se înţeapă cu o frigare, cu un cui sau cu un cuţit, rămânând astfel ca pe viitor să fie legat de sicriul în care a fost îngropat şi să nu mai iasă din mormânt, pentru săvârşirea nelegiuirilor”, arăta etnologul Tudor Pamfile. După unele credinţe populare, baterea parului trebuie să se facă prin şezutul cadavrului. Altor strigoi li se băteau cuie la încheieturile mâinilor şi picioarelor sau în burtă. Alţii se înfierau după cap. Unii aşa-zişi strigoi erau spintecaţi în două cu o coasă, apoi oamenii fierbeau vin şi îl turnau peste ei, înainte de a-i îngopa din nou. „Altor strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficaţii şi inima, se ard pe foc până se fac scrum şi cenuşa ce iese se amestecă într-un pahar cu apă şi se bea cu toate neamurilr lor, ca să fie ferite. Unii ung strigoii cu gaz şi apoi îi ard, alţii îi ard cu rădăcini. Alţii ard numai inima, pe când trupul îl toacă şi apoi îl pun în groapă”, relata Tudor Pamfile.
Una din numeroasele întâmplări care exemplificau practicile din lumea satului provenea din fostul judeţ Romanaţi. „Odată ce s-a aflat cari morminte au strigoi, oamenii cei cu curaj din sat vin noaptea, dezvelesc mormântul şi dau peste strigoiu. Acesta şade într-o rână. Carnea îi este roşie ca focul şi are părul şi unghiile de la mâini şi picioare foarte crescute. Se dezbracă strigoiu şi se pune într-un sac. Hainele lui se aruncă în coşciug sau tron, iar mormântul se astupă la loc, cum a fost, după ce mai întâi a fost stropit cu iazmă. Un om mai voinic ia în spate sacul cu strigoiul şi îl duce în pădure. Acolo taie strigoiul în bucăţi, îi scoate inima, arde bucată cu bucată, iar la urmă arde şi inima, cu care se afumă cei de faţă. Nu trebuie să rămână nicio bucăţică de os nearsă pentru că din ea creşte strigoiu la loc”, se arată în volumul Mitologie românească. Duşmani şi prieteni ai omului, publicat de Tudor Pamfile.
În ziua de Sfântul Andrei, când se spunea că umblă strigoii, oamenii erau sfătuiţi să mănânce usturoi, iar în noaptea sărbătorii să nu doarmă. De Sfântul Gheorghe, femeile erau stropite să nu sufere nimic de la strigoaice şi să nu se transforme în spirite necurate. Numele de strigoi nu trebuia rostit noaptea, căci era considerat o chemare a acestuia. „Ca şi diavolii, strigoii se tem de copii. De aceea, la Ajunul Crăciunului şi spre Sfântul Vasile, când copiii umblă cu colindatul, pe lume nu se află picior de strigoi”, scria Tudor Pamfile.
Vă recomandăm şi:
Şase ucigaşi de strigoi, anchetaţi după ce au dezgropat cadavrul unui adolescent şi i-au ars inima
În anii 1920, locuitorii unui sat din Hunedoara asistau la o scenă înfiorătoare, dar reprezentativă pentru a ilustra superstiţiile şi credinţele populare împământenite în această zonă: „uciderea” unui strigoi. Zeci de oameni au luat cu asalt cimitrul din Săuleşti pentru a vedea cum câţiva săteni dezgroapă un cadavru, îi smulg inima şi o ard, cu intenţia de a scăpa satul de nenorociri.
Realizatorii seriei de documentare „Ghost Adventure” difuzată de postul tv Travel Channel se vor afla timp de trei zile, începând din această seară, la Castelul Corvinilor din Hunedoara. Englezii au venit la castel pentru a realiza un documentar despre Vlad Ţepeş, dar şi dintr-un motiv mai puţin obişnuit: vor cerceta dacă într-adevăr Castelul Corvinilor este bântuit.
Lacul Cinciş a fost creat la începutul anilor 1960, pe vatra a cinci cătune de pe Valea Cernei, pentru a satisface nevoia industrială de apă a combinatului siderurgic din Hunedoara. Satele au fost inundate, iar localnicii au fost nevoiţi să se mute. Se spune că asupra lacului au fost aruncate blesteme, că este bântuit, iar trupurile celor care se îneacă aici nu au mai fost scoase la suprafaţă.
Se încarcă comentariile...
