Pedepsele crunte din istoria românilor. Domnul care a condamnat la moarte 20.000 de oameni: „Să piară jumătatea cea rea a ţării, să se păstreze cea bună”
0
Vasile Lupu, domnul Moldovei de la mijlocul secolului al XVII-lea, a rămas cunoscut în istorie şi pentru asprimea pedepselor date. A condamnat la moarte aproape 20.000 de răufăcători, susţin unii istorici. Şi alţi domnitori din trecutul poporului român au devenit celebri pentru pedepsele cumplite pe care le-au dat.
Despre domnia lui Vasile Lupu şi modul în care se desfăşurau divanele ţinute de domnitorul Moldovei din secolul XVII a relatat istoricul de drept Ştefan Berechet, în „Judecata la români până în secolul al XVIII-lea”, volum apărut în 1926, la Editura Cartea Românească.
„Bandinius povesteşte despre asprimea pedepselor date de Vasile Lupu, care condamnase la moarte peste 20.000 de criminali şi, la rugămintea boierilor de a fi mai blând, el le răspunde că nu are în vedere persoana, ci dreptatea, nu lucrul, ci legea”, informa Ştefan Berechet.
"La argumentarea boierilor că ţara se pustieşte din pricină că pentru simpla răpire cu forţa a unui bun de la un ţăran pe care o face un destoinic ostaş sau un boier, se pedepseşte răpitorul cu moarte, Vasile le răspunde: Chiar dacă voi toţi aţi face o faptă pentru care să meritaţi pedeapsa cu moartea, desigur ar trebui să muriţi. Chiar dacă jumătate din ţara Moldovei ar deveni criminală, să piară jumătatea cea rea, ca să se păstreze jumătatea cea bună. Cei buni trăiesc în siguranţă, cu cei răi veşnic vor fi pericole”, consemna Ştefan Berechet, în volumul „Judecata la români până în secolul al XVIII-lea”. Vasile Lupu şi-ar fi trimis în închisoare şi doi dintre fraţi, susţinea istoricul.
Cum erau pedepsiţi infractorii la divanele domnitorului
Dorinţa lui Vasile Lupu era ca „un călător să poată călători în cea mai mare siguranţă, să umble şi să doarmă încărcat cu aur şi cu pietre scumpe”. Cronicarul sirian Paul de Alep a călătorit în Moldova şi în Ţara Românească în anii din domnia lui Vasile Lupu şi a oferit relatări apropiate celor consemnate de istoricii români despre divanele sale. Clericul Sirian afirma că în cei peste 22 de ani de domnie ai lui Vasile Lupu acesta ar fi condamnat la moarte peste 14.000 de oameni.
"El nu osândea la moarte pe un vinovat de la prima sa crimă. Mai întâi punea să-l bată şi să-l însemne cu fierul roşu, făcea cunoscut în mod public crima lui, apoi îl slobozea. Pentru a doua faptă, punea să i se taie o ureche. A treia oară, cealaltă ureche. A patra oară punea să îl execute”, relata Paul de Alep, în jurnalul său de călătorie.
Afirmaţiile lui Paul de Alep au fost considerate exagerate de unii istorici.
„Tâlharii se spânzură, sacrilegii se ard, ucigaşii nobili se decapitează, iar cei de jos să sufere înceata şi greaua moarte a înţepării. Ucigaşul împăcat cu rudele mortului poate nădăjdui o oarecare îndurare de la domn. Iertarea trebuie spusă public. Altfel, moartea se pedepseşte cu moarte, căci sângele cere răzbunare prin sânge şi moartea prin moarte”, completa Ştefan Berechet, în cercetarea cronicilor româno-slave privind pedepsele date răufăcătorilor, în timpul domniei lui Vasile Lupu.
Datorită asprimii cu care au fost pedepsiţi răufăcătorii, numărul infracţiunilor s-a redus în Moldova, susţineau cronicarii acelor vremuri.
Masacrul lui Lăpuşneanu
La fel de crud în aplicarea pedepselor s-a dovedit şi domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, de la mijlocul secolului al XVI-lea. Autorul cercetării „Judecata la români până în secolul al XVIII-lea” relata scena uciderii a 47 de boieri, după revenirea la domnie a lui Lăpuşneanu.
„Alexandru Vodă, dacă s-a curăţit de toată grija dinafară şi a adus-o pe doamnă-sa pre Roxanda şi pe fiii săi din Ţara muntenească, a vrut să se curăţească şi de vrăjmaşii săi cei din casă, pre cari îi presupusese el că pentru viclenia lor a fost scos din domnie. I-a chemat pre obiceiu boierii la curte, care fără nicio grijă de primejdie ca aceea negândindu-se, dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce-au avut, închis-au porţile şi ca nişte lupi au intrat într-înşii de-i snopia şi îi înjunghia. Nici nu mai alegeau pe cei vinovaţi, ci unul ca altul îi puneau sub sabie. Cădeau mulţi de pre zăbrele afară săreau de-şi frângeau picioarele. Şi au pierit atunci 47 de boieri, fără altă curte ce nu s-a băgat în seamă”, informa Constantin Giurescu, în „Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă” (1913), citat în volumul „Judecata la români până în secolul al XVIII-lea”.
Ion Vodă cel cumplit l-a trimis la moarte prin arderea de viu pe episcopul Gheorghe Roman, sub acuzaţia de sodomie, în realitate, scrie autorul, din dorinţa de a-i lua averea.
"Ioan-vodă dete o pildă neauzită până atunci în istoria românilor. Un vlădică fu convins de crima celei mai negre nemoralităţi; divanul domnesc execută întocmai o legiuire din Codicele Teodosian. Sodomitul să piară prin flăcări în prezenţa poporului; mărşavul episcop fu ars de viu; Ioan-vodă ţinea prea mult, pesemne, la litera dreptului roman", relata academicianul Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Mircon Costin, decapitat lângă soţia moartă
Constantin Cantemir, considerat blând şi milostiv, avea un mod aparte de a se purta cu tâlharii, informa Ştefan Berechet.
„Cu munci grele îi muncea, că pe unii de vii în foc îi ardea, pe alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mâinile şi picioarele şi îi lăsa aşa de se pedepseau până ce mureau”, scria Mihail Kogălnicieanu, în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei (1872), potrivit autorului cărţii „Judecata la români până în secolul al XVIII-lea”.
Mihail Kogălniceanu relata despre cum Constantin Cantemir a decis omorârea marelui cronicar Miron Costin şi a fratelui său Velicico, acuzaţi că s-ar fi ridicat împotriva lui. Miron Costin se afla la acea vreme într-un sat de lângă Iaşi. Îi murise soţia şi ceruse să fie lăsat să o îngroape. Slujitorii domnitorului i-au tăiat capul şi l-au aruncat în groapa în care fusese depusă şi jupâneasa sa. Fratele său a sfârşit, de asemenea, cu capul tăiat.
Legile anti-viol ale lui Matei Basarab
Un capitol aparte îi este dedicat lui Matei Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, contemporan cu Vasile Lupu. Codul său de legi din 1652 conţinea pedepse cumplite pentru violatori. Astfel, Glava 255 stabilea următoarele: „Cine va strica vreo copilă mai înainte până va ajunge la vârsta ei pre lege acelui sa i sa taie nasul şi jumătate din hainele lui şi din bucatele lui să i se dea acelei fete ce a stricat-o. Când nu este muierea de 12 ani şi mai mare, ci mai mică de atîta, atunci se canoneşte cela ce au stricat-o să nu se cuminece”.
Cei care răpeau şi violau femei sau copii erau pedepsiţi cu moartea, prin Glava 259:
„Răpitori se cheamă cei ce vor apuca de vor răpi muierea cuiva cea de cinste de-şi vor râde de dânsa sau vreo fată cocoană sau văduvă sau călugăriţă, sau vreun copil, când vor lua pe fiecare cu dânşii şii vor duce în acel loc unde le va fi voia de se vor mesteca trupeşte. Certarea răpitorilor este numai moartea. Cel ce va răpi o muiere acela nu se va certa numai cu moartea, ci încă va pierde şi bucatele, ce le va da judecătoriul muierii răpite de va fi muierea mireană, iar de va fi călugăriţă atunci va da judecătorul putere să se hrănească cu venitul ce va fi de la acele bucate toată viaţa ei şi încă şi după moartea ei le va da judecătorul la mănăstirea de la care au răpit-o. Şi cei ce l-au sfătuit să o răpească vor fi omorâţi”, informa Ştefan Berechet.
Slugile care răpeau femei erau condamnaţi la moarte prin ardere, iar cei care prindeau în flagrant un violator aveau dreptul să îl ucidă.
„Părinţii, fraţii, rudele, stăpânii muierii, toţi aceştia pot să ucidă de tot pe răpitori şi să nu aibă nicio certare şi încă nu numai pe răpitori, ci şi pe soţiile lor şi pe aceia ce le-au fost în ajutor, însă numai când vor găsi făcând acel lucu ce se zice când vor răpi, iar nu altădată”.
Miturile despre cruzimea lui Vlad Ţepeş
Vlad Ţepeş completează seria voievozilor renumiţi pentru pedepsele cumplite pe care le-au dat în timpul domniei lor. O serie de legende despre atrocităţile comise de voievod au rămas celebre în istorie. Unele sunt prezentate sub forma unor anecdote în versiunea slavă a Povestirilor despre Dracula, rezumată de Ştefan Andreescu, în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula) – Între legendă şi adevări istoric” (Editura Enciclopedică).
„Dracula „aşa de mult ura răul în ţara sa, că dacă săvârşea cineva vreun rău, fie hoţie sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, acela nu era chip să rămână viu”. Afirmaţia este ilustrată cu porunca pe care domnul a dat-o ca lângă o fântână vestită, căutată de „călători mulţi, din multe părţi” şi aşezată în „loc pustiu”, să se pună o cupă mare de aur. Oricine putea să bea apă cu acea minunată cupă, dar nimeni nu a îndrăznit să o ia”, relata autorul volumului.
O altă anecdotă relatată de autorii cronicilor slave îl prezenta pe Ţepeş în timp ce „se ospăta sub trupurile oamenilor morţi care erau puşi în ţeapă”, iar una dintre slugile sale nu a mai suportat mirosul de cadavre. Atunci Dracula ar fi poruncit să fie tras într-o ţeapă înaltă, zicându-i: „Tu trebuie să trăieşti acolo sus, pentru că putoarea nu poate să ajungă până la tine”.
Ilustraţia: Radu Oltean / Editura Humanitas.
Într-unul dintre cele mai înfiorătoare episoade prezentate în anecdotele slave despre Vlad Ţepeş, autorii relatau că acesta ar fi strîns o mulţime de cerşetori, vagabonzi şi sărmani de pe străzi şi i-ar fi introdus într-o casă imensă, iar după ce au fost ospătaţi, i-a întrebat dacă vor să fie fără griji. Au răspuns cu toţii afirmativ, iar apoi Ţepeş ar fi dat ordin să fie încuiaţi în clădire, iar aceasta să fie incendiată.
„Să ştiţi că am făcut aşa, mai întâi ca să nu mai fie povară altor oameni şi nimeni să nu mai fie sărac în ţara mea, ci toţi bogaţi. În al doilea rând, i-am slobozit ca să nu mai sufere nimeni dintre ei pe această lume de sărăcie sau de vreo neputinţă”, s-ar fi justificat Ţepeş boierilor săi, informa istoricul Ştefan Andreescu.
Vă recomandăm şi:
Castelul Corvinilor a fost inclus într-un top al locurilor ciudate, pe care turiştii sunt sfătuiţi să evite să le viziteze noaptea. Alături de castelul „legendarului strigoi Vlad Ţepeş”, potrivit site-ului bizarbin.com, printre locurile cele mai înfricoşătoare din lume se află pădurea sinucigaşilor din Japonia, Insula păpuşilor din Mexic sau casa bântuită a familiei Winchester.
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Cea mai veche biserică din municipiul Hunedoara poartă hramul Sfântului Nicolae, iar potrivit istoricilor datează din vremea regelui Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Biserica ridicată în apropierea Castelului Corvinilor stârneşte controverse privind vechimea ei, dar şi datorită unor legende vechi.
Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Se încarcă comentariile...
