Obsesiile românilor din trecut pentru originea daco-romană. „Valahul îşi spune rumân şi păstrează mândria strămoşilor, în ciuda degradării sale”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Românii întâlniţi de autor. Ilustraţie de George E. Hering în volumul Sketches on the Danube, in Hungary, and Transylvania.
Românii întâlniţi de autor. Ilustraţie de George E. Hering în volumul Sketches on the Danube, in Hungary, and Transylvania.

Mărturii neobişnuite despre românii de la începutul secolului al XIX-lea au fost oferite de scriitorul englez John Paget, stabilit în Transilvania la începutul anilor 1830. Lordul căsătorit cu o maghiară din Cluj a cutreierat Ardealul în lung şi în lat, iar cel mai mult l-au impresionat românii întâlniţi în jurul fostului oraş antic Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Scriitorul englez John Paget a călătorit în anii 1830 în Ardeal şi a rămas fascinat de modul în care românii întâlniţi în aşezările din jurul fostei capitale a Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, îşi revendicau originea daco-romană. Autorul englez a publicat un volum de memorialistică, cu titlul „Ungaria şi Transilvania, cu remarci despre condiţiile sociale, politice şi economice”, în care făcea o scurtă istorie a românilor care se pretindeau descendenţi ai dacilor şi ai romanilor.

Fosta capitală a provinciei romane
În călătoria sa prin Ardeal, John Paget a fost găzduit în casa unei familii din Grădiştea, satul înfiinţat pe ruinele primului oraş roman din Dacia. „Várhely sau Grădiştie, în limba valahă, este un loc atât de interesant încât ne-am gândit singuri la cât noroc am avut în obţinerea adăpostului nostru de aici. Deşi acum este un sat sălbatic valah, Varhely ocupă locul lui Sarmizegetusei, fosta capitală a dacilor, reşedinţa regală a lui Decebal şi pe ruinele căreia a fost înfiinţată Ulpia Traiana - cetatea imperială pe care Traian a destinat-o drept sediu al guvernului, pentru cuceririle lui de dincolo de Dunăre”, relata John Paget. Autorul britanic de la mijlocul secolului al XIX-lea oferea în jurnalul său de călătorie câteva repere ale istoriei „valahilor”, din cele mai vechi timpuri. Unele dintre aprecierile sale s-au dovedit eronate, însă mărturia sa a fost preţioasă.

„Numele Daciei nu îşi face apariţia în istorie până în vremea lui Alexandru, când dacii, sub regele lor Sarmis, refuzând să se supună armelor cuceritorului, împărăţia lor a fost distrusă şi pacea obţinută cu dificultate. Se spune că acest Sarmis a construit oraşul care a fost numit de la el şi acest lucru este aproape sigur după o monedă de aur găsită lângă Turda şi care poartă efigia cu cuvintele ΣAPMIΣ BAZIΛ pe de o parte şi, pe revers, poarta fortificată a unui oraş. Cu privire la împărţirea cuceririlor lui Alexandru în rândul generalilor săi, Tracia, împreună cu ţările de pe ambele părţi ale Dunării, au căzut la partea lui Lysimachus. Dar Dacia a fost invadată, nu supusă. Dromichetes, succesorul lui Sarmis, a fost pregătit pentru atac şi a reuşit nu numai să se opună armatei greceşti, ci să-ş captureze pe şeful ei şi să-şi însuşească bogatul jaf al taberei sale. Este probabil că în acest timp, fie din prăpădirea taberei, fie din răscumpărarea prizonierilor, regele dacilor a obţinut o comoară imensă”, afirma John Paget.

John Paget avea Kosoni
Autorul englez amintea despre documentele istorice din secolele precedente care atstau descoperirile unor comori impresionante.

„În două ocazii diferite, dacă am fost informat în mod corect, o dată în 1545, şi din nou după aproximativ douăzeci de ani, multe mii de monede de aur au fost descoperite în aceste locuri, unele purtând numele lui Lysimachus şi altele cuvântul KOSΩN, din numele oraşului Cossea din Tracia, unde au fost bătute. Sunt în posesia unor astfel de monede. Şi deşi multe au fost topite de evrei în Ţara Românească, unde au ajuns transportate peste graniţă în pâini, ele sunt încă foarte frecvente fiind folosite de transilvăneni pentru inele de sigilare şi alte ornamente”, scria autorul englez.

Romanii au plătit tribut dacilor
John Paget relata, într-o altă expunere pe teme istorice, că Dacia urma să revină în atenţia romanilor, din cauza jafurilor făcute de războinicii din aceste ţinuturi.

„La începutul domniei lui Augustus îi găsim pe aceşti barbari, conduşi de regele lor Cotyso, coborând în Italia şi făcând astfel de devastări ca să-i aducă în atenţia Romei ca pe nişte duşmani periculoşi. Angajaţi de câţiva ani în războaie frecvente, cu diverse averi, au obţinut în cele din urmă un astfel de avantaj faţă de slăbiciunea lui Domitian, ca să-i reducă pe împărat să accepte pacea, însoţită de cele mai ruşinoase condiţii şi, printre altele, un tribut pentru Dacia. Decebal, totuşi, regele dacilor, a avut, în ochii Romei, meritul distrugerii sale tocmai prin succesul său. După ce Traian a preluat purpura imperială a hotărât să-şi restabilească strălucirea Imperiului şi, în consecinţă, a pregătit o expediţie împotriva Daciei”, scria englezul, care la vremea călătoriei sale în Ardeal avea mai puţin de 35 de ani.

Istoria războaielor, scrisă de englez
Aflat în Ţara Haţegului, locul marilor războaie daco-romane, John Paget a încercat să îşi imagineze, pe baza informaţiilor primite, cum au fost cucerite cetăţile dacice.

„Traian pare să fi trecut prin Pannonia (Ungaria),  să fi traversat Tisa şi să fi urmat cursul Mureşului în Transilvania. Prima lui mare luptă a fost pe câmpia de lângă Turda. După o dispută grea, dacii au fost complet alungaţi, iar Decebalus a fost obligat să se refugieze în Sarmisegethusa. Câmpia este încă numită de către ţăranii valahi Prat de Trajan (Pratum Trajani – Câmpia lui Traian), un exemplu curios al tenacităţii amintirilor unui popor. Diminuat până la ultima extremitate, Decebal a fost obligat să accepte condiţii umilitoare, pe care le-a încălcat apoi cu prima ocazie. Traian, cu toate acestea, avea în gând că Dacia trebuia să formeze o provincie romană şi a pornit din nou pentru a-şi încheia cucerirea. Mai bine familiarizat cu geografia ţării, Traian a ales o rută mai apropiată şi una prin care putea ajunge imediat la capitala inamicului său. Cu această ocazie, a trecut Dunărea, la Porţile de Fier, unde a fost construit faimosul său pod şi a trimis o parte a armatei sale de-a lungul Oltului (Aluta). El însuşi pare să fi urmat valea care duce acum din Orşova, prin Mehadia şi Caransebeş, peste Poarta de Fier, direct spre Sarmisegethusa”, afirma autorul.

„Pe Columna lui Traian, la Roma, evenimentele principale ale acestor două campanii sunt cele mai minuţios descrise şi, astfel, îndepărtează complet multe fabule pe care istoricii le-au adăugat la poveste. Se pare că dacii, incapabili să-şi apere capitala, i-au dat foc şi au fugit în munţi. Decebalus, găsindu-se în imposibilitatea de a scăpa de urmăritorii săi, s-a înjunghiat şi mulţi dintre urmaşii lui s-au distrus prin otrăvire pentru a evita supunerea faţă de romani. Este de dorit ca istoria acestui război să fie scrisă de o persoană familiarizată cu topografia şi antichităţile din Transilvania, precum şi cu materialele pe care le oferă Roma şi scriitorii ei”, relata John Paget.

Traian şi comorile dacilor
O altă relatare a scriitorului englez, prin care atrăgea atenţia cititorilor săi, se referea la soarta dacilor după cucerirea romană. Autorul englez afirma că Traian, după ce a terminat cu subjugarea ţării, şi-a îndreptat atenţia spre securitatea noii provincii. Transilvania actuală a devenit Dacia Mediterranca, Ţara Românească şi Moldova, Dacia Transalpina şi Banatul, Dacia Ripensis. Podul peste Dunăre, drumul tăiat în stâncă de-a lungul malurilor sale, formarea de colonii la Várhely, Cluj, Turda şi alte câteva locuri, precum şi conectarea lor prin drumuri, ale căror rămăşiţe încă mai există, erau mijloacele pe care le angajase să perpetueze puterea Romei, pe teritoriul recent dobândit, completa John Paget.

romanii

„S-a mai spus că Traian, prin trădarea unui dac, a descoperit comorile ascunse ale lui Decebalus, pe care le ascunsese în albia unui pârâu, după ce i-a schimbat cursul pentru a-i permite să-le aşeze acolo. Această poveste are o confirmare în columnă, pe care, după luarea oraşului, se văd câţiva cai care îi poartă desagii umpluţi cu comori, constând în principal din cupe şi vase bogate. Monedele găsite în 1545 au fost descoperite de fapt în albia acestui pârâu”, completa autorul englez. În ciuda deciziei lui Hadrian de a părăsi cuceririle predecesorului său, romanii par să fi rămas stăpâni ai Daciei până în vremea lui Aurelian, când s-au retras definitiv pe Dunăre şi au renunţat la Dacia către goţi, afirma autorul volumului.

Limba românilor din secolul al XIX-lea
John Paget se declara fascinat de modul în care românii se raportau la strămoşii lor din antichitate. „Deşi durata Imperiului Roman în această ţară a fost mult mai scurtă decât în multe alte ţări din Europa - cam numai o sută şaptezeci de ani - totuşi în nici un alt caz ea nu au lăsat rămăşiţele izbitoare ale dominaţiei lor, mai ales în limbă, ca aici. Valahul de astăzi se numeşte rumân şi păstrează o mândrie tradiţională a strămoşilor, în ciuda degradării sale actuale. Limba acum vorbită de toţi oamenii acestei naţiuni este moale, abundentă în vocale şi derivând majoritatea cuvintelor sale din latină. Pronunţia seamănă foarte mult cu italiana şi este extraordinar faptul că inflexiunile şi terminările cuvintelor au o asemănare mult mai mare cu limbajul modern al Italiei decât cu originalul lor latin. Unele dintre cuvintele valahilor sunt, cred, slave, dar preponderenţa latinei este atât de mare încât să izbească imediat un străin şi să îi facă foarte uşor însuşirea limbii. Cu o ocazie, fiind fără un slujitor care vorbea limba, am învăţat destul pentru nevoile unui călător, într-o zi sau două. Şi când n-am ştiut, am apelat mereu la italiană, adesea înţeleasă, care cu o mică schimbare de sunet a devenit valahă”, informa autorul englez.

Spre exemplu, ei spun buni cai în loc de buoni cavalli şi apă în loc de aqua. Din turcă, valahii au împrumutat doar câteva cuvinte. Dar un sunet familiar a devenit atât de fix în vocabularul lor, încât nu-l vor pierde niciodată. Şi marchează, precum o sută de pagini, relaţia în care turcii şi valahii au fost unii cu alţii. Acest mic cuvânt este Haide”, menţiona John Paget.

Obsesia românilor pentru originea latină
Românii întâlniţi de călătorul englez se mândreu cu originea lor antică şi păstrau cu sfinţenie atributele civilizaţiei latine, afirma călătorul.

„Este greu de spus cât pot valahii de astăzi să îşi facă un titlu în a revendica originea romană. Era destul de natural ca dacii semi-civilizaţi să privească cu dispreţ şi ură hoardele sălbatice care au urmat romanilor şi, deşi au fost cuceriţi, să preţuiească mândri numele lui rumâni. Numărul mai mare de colonişti s-a retras dincolo de Dunăre, dar este posibil ca unii să fi rămas în urmă şi de la aceştia valahii din Haţeg îşi pretind coborârea lor. Restul, cred, sunt mulţumiţi de onoarea acelui amestec de sânge roman şi dacic, despre care se poate presupune în mod natural că a avut loc între cuceritori şi cei cuceriţi. Cu toate acestea, amestecul de rase a avut o influenţă atât de mare şi poate fi observat de călători din diferenţa de trăsături dintre valahi şi vecinii lor, maghiarii şi saşii. Pentru că trăsăturile valahilor sunt mai asemănătoare cu cele ale dacilor de pe Columna lui Traian, decât cele ale romanilor sau ale italienilor moderni. Cu cât mă gândesc mai mult la această chestiune, cu atât mai mult sunt convins că majoritatea valahilor sunt adevăraţi daci”, scria John Paget.

romani

Comerţ cu bucăţi din Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Scriitorul a vizitat Ulpia Traiana Sarmizegetusa, numită atunci „cetate”, şi a observat că locul părea destinat distrugerii.

„Gazda noastră, care deţine această parte a satului, părea mândră în a ne spune bunele speculaţii pe care le-a făcut în vânzarea pietrelor mari, care au acoperit părţile şi suprafaţa locului, vecinilor săi care construiau case”, afrima John Paget. Călătorul a observat amfiteatrul ascuns în pământ, în care localnicii cultivau porumb indian.

„Este imposibil să stai pe ruinele acestui amfiteatru, cu urmele unui fost oraş în jurul tău, cu frumoasa câmpie întinsă la picioarele tale şi limitată de o serie de dealuri îndepărtate, fără să îţi aduci în minte de Roma, de Campania ei, şi de munţii ei albaştri. Formele dealurilor Haţegului au favorizat iluzia”, scria englezul.

A doua zi, a călătorit la Densuş, pentru a vizita biserica din sat, un loc vestit şi în acea vreme, datorită formei sale ciudate, vechimii sale şi a materialelor folosite la ridicarea ei, rămăşiţe din ruinele unor construcţii romane.

Românii „nu erau aşa răi”
Casele românilor din Grădişte îi păreau mici şi sărăcăcioase, construite din lemn şi cu acoperişuri înalte. Locuitorii lor erau descirşi cu o mulţime de vicii, din care, potrivit autorului, rezulta sărăcia şi ignoranţa cu care au fost caracterizaţi. John Paget menţiona şi câeva dintre calităţile românilor. „Una dintre cele mai proeminente virtuţi ale valahului este dragostea sa faţă de părinţii săi, respectul şi grija faţă de ei la bătrâneţe. El ar considera că este o ruşine să-i permită pe oricine altcineva să-i susţină pe cei în vârstă şi săraci, în timp ce el ar putea să o facă singur. Şi eu cu siguranţă nu-mi amintesc să fi văzut cerşetori printre ei”, afirma autorul volumului „Ungaria şi Transilvania”.

romanii

Ţăranii din satele Haţegului îi păreau binevoitori. „Fiecare proprietar ştie că pentru a-şi câştiga inimile ţăranilor valahi, este necesar doar să se uite la sărbătorile lor şi să accepte invitaţiile lor la căsătorii şi înmormântări. Pe scurt, este necesar doar ca el să pară interesat de ceea ce îi interesează cu adevărat şi este sigur de dragostea lor”, adăuga autorul englez. Românii erau fermi în păstrarea tradiţiilor, iar sărbătorile erau trăite cu intensitate.

„Foarte des, în aceste momente, valahul  contractează datorii, care sunt întotdeauna plătite cu scrupulozitate, pentru a-i permite să se distreze în onorarea prietenilor săi din satele învecinate. În astfel de ocazii, boii şi oile sunt prăjite întregi, iar vinul şi rachiul curge în râuri”, completa autorul englez. Deşi căsătorit cu o nobilă maghiară, în jurnalul său de călătorie, John Paget se declara convin că românii nu erau atât de răi precum îi erau prezentaţi. „Dacă va părea că sunt apărătorul lor este pentru că nu i-am găsit aşa de răi precum mi s-a spus şi pentru că este firesc să mă interesez mai degrabă de apărarea celor slabi decât de întărirea celor puternici”, scria autorul britanic.


Vă recomandăm şi:

Cum arătau, de fapt, cetăţile dacice: zeci de mii de blocuri de piatră au compus cele mai misterioase clădiri antice

Una dintre marile provocări oferite celor care au cercetat trecutul poporului român a fost reconstituirea cetăţilor dacice. Numeroase controverse au iscat, de-a lungul ultimelor două secole, modul în care ar fi ar fi arătat aşezările regale ale strămoşilor noştri.

Mărturia lordului englez din Hunedoara anilor 1830: fermecat de o tânără ţigancă şi uimit de zestrea dacică a românilor

Mărturii rare despre Hunedoara anilor 1830 au fost păstrate în jurnalul de călătorie al primului englez care a vizitat orăşelul în secolul al XIX-lea. John Paget a rămas fascinat de castel, dar şi de o tânără ţigancă întâlnită în Hunedoara.

Calvarul românilor turnaţi la Securitate în primii ani de comunism. Denunţurile ciudate care i-au trimis ani lungi în temniţe

Au fost păstrate în arhive mărturii neobişnuite despre motivele pentru care mulţi români au ajuns în închisorile regimului comunist, fiind turnaţi la Securitate. Au fost pedepsiţi pentru glume şi nemulţumiri faţă de partid şi liderii săi, chiar dacă aveau un comportament ireproşabil, iar denunţurile nu erau probate.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite