Dragobetele, ziua erotismului la români: de ce erau fugărite fetele de măritat şi ce făceau tinerele pentru a se simţi iubite
0
Sărbătoarea de Dragobete are semnificaţii profunde în mitologia românească. Ziua este dedicată dragostei şi erotismului, iar în trecut, tinerii se foloseau de acest prilej pentru a se logodi sau pentru a-şi declara iubirea.
Dragobetele a fost un zeu al dragostei în Panteonul românesc identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă şi cunoscut sub numele popular de Năvalnic. În legendele româneşti Năvalnicul este un fecior frumos, căzut din cer, care încurcă toate cărările fetelor frumoase şi nevestelor tinere. Se spune că el ar fi speriat-o şi pe Maica Domnului când a mers la 40 de zile după naştere cu Pruncul la moliftă. Pentru necuviinţa sa, ea l-a prefăcut, din fecior frumos ce era, în plantă de dragoste”, afirma cercetătorul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie românească.
„Dragobetele este considerat a fi Cap de primăvară şi fiu al Babei Dochia. Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele (Dolj). La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se „zburătoresc”, se împerechează şi încep să-şi construiască, din paie, cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an”, scrie autorul Dicţionarului de mitologie românească, publicat la Editura Univers Enciclopedic Gold (2003).
Credinţe populare de Dragobete
Potrivit tradiţiei, în satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi şi astăzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, afirma profesorul Ion Ghinoiu, în volumul dedicat mitologiei româneşti.
„Ziua este aşteptată cu nerăbdare şi de femeile tinere, în special de femeile văduve care credeau că dacă atingeau cu mâna un bărbat străin deveneau drăgăstoase şi dorite peste an”, scrie autorul Dicţionarului de mitologie românească, publicat la Editura Univers Enciclopedic Gold (2003).
Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).
O explicaţie asemănătoare sărbătorii a oferit-o etnologul Romulus Vulcănescu, în volumul Mitologie Românească (Editura Academiei R.S.R., 1987). Aceste afirma că ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp de poporul român drept sărbătoarea tradiţională a capului de primăvară. În credinţa populară, la această dată se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni o astfel de sărbătoare a erotismului, a însurătăţirii fetelor şi a înfrăţirii băieşilor, a logodnelor, ţinută în 24 februarie.
Zburătoarele de Dragobete
Făptura care personifică, în mitologie, logodna animalelor şi prin extensiune a fetelor şi băieţilor este „zânul” Dragobete, afirma Romulus Vulcănescu.
„Chiar numele, Dragobete, semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice. După o legendă mitică, Dragobetele (Iova) era fiul Babei Dochia”. Înfăţişat adesea ca tânăr, voinic, frumos şi bun, inspira fetelor şi femeilor încredere şi dragostea curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor. La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dădeau o hrană erotogenică păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului zvârleau pe acoperişurile caselor boabe de mei, grâu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrificau păsările domestice şi nici nu se vânau sau blestemau cele sălbatice. Aceste restricţii urmăreau să nu tulbure rostul împerecherilor”, informa Romulus Vulcănescu, în volumul Mitologie Românească (Editura Academiei R.S.R., 1987).
Potrivit tradiţiei, tinerii şi tinerele îmbrăcaţi de sărbătoare se strângeau pe dealurile din preajma satului, în cete de vârstă şi sex. Fetele laolaltă culegeau flori de primăvară, ghiocei, iar băieţii, individual, culegeau vreascuri pentru aprinderea unor focuri, în jurul cărora se aşezau jos, tot pe cete, şi glumeau între ei. Glumele se refereau mai ales la simpatiile şi la antipatiile dintre băieţi şi fete. La prânz coborau în goană spre sat, fiecare bărai fugărindu-şi partenera preferată, afirma Romulus Vulcănescu. Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor.
„Când doi tineri fugeau după aceeaşi fată, ea se lăsa prinsă de cel pe care îl prefera. Fata care era prinsă şi sărutată se considera oarecum logodită cu partenerul ei de fugă, pe un an, pentru a se putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Părinţii aflau de la tineri cele întâmplate şi erau satisfăcuţi sau nesatisfăcuţi, după pretenţiile pe care le aveau pentru copiii lor, relata etnologul. Această coborâre în goană a băieţilor în urmărirea fetelor se numea, în podişşul Mehedinţi, zburătorire. Declararea publică a dragostei, sincer consimţite între urmăritor şi urmărită, a fost până în secolul al XIX-lea o formă reminisecenţial rituală de cult erotogen, scrie Romulus Vulcănescu, în volumul Mitologie Românească (Editura Academiei R.S.R., 1987).
Frăţia rituală de Dragobete
De Dragobete se declarau fetele surate şi băieţii fârtaţi. „În faţa cetei, partenerii îşi zgâriau braţul stâng cu semnul crucii (semnul crucii solare, nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându.se zgârieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfărţiţi. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi într-ajutorare până la moarte”, scria Romulus Vulcănescu, în volumul Mitologie Românească (Editura Academiei R.S.R., 1987).
Când unul dintre înfrăţiţi murea, celălalt trebuia delegat, la mormântul fratelui decedat şi înfăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt. „Fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii a fost un rit străvechi la tracii nord-dunăreni (daci), cât şi la tracii sud-dunăreni (moesi şi odrisi), ca şi la iliri”, afirma etnologul Romulus Vulcănescu.
Vă recomandăm şi:
Revelionul în mitologia românească: obiceiul prin care se îmblânzeşte timpul
Revelionul este sărbătoarea nocturnă dedicată celui mai vechi zeu al omenirii, potrivit credinţelor arhaice ale românilor, este momentul în care Anul moare şi renaşte.
Mitologia românească este bogată în relatări despre puterile supranaturale ale creaturilor fantastice care se opun oamenilor. Printre cele mai de temut personificări ale acestora se numără strigoii, stafiile, ielele şi Moartea.
O serie de mituri îi conferă puteri magice mătrăgunei, una dintre cele mai cunoscute plante din tradiţia populară a românilor. Mătrăguna sau doamna codrului a fost folosită din timpuri arhaice în vrăji şi descâmtece de dragoste, iar ritualul prin care era culeasă este ciudat: potrivit obiceiului, fetele dansau goale în locul în care se găsea planta, îmbrăţişându-se şi sărutându-se.
Se încarcă comentariile...
