Trimiterea în judecată, în dosarul Giga TV, a „onorabilei” doamne Laura Georgescu, preşedinta Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), este confirmarea juridică a faptului că, din păcate, cenzura încă nu şi-a dat obştescul sfârşit în România.

’Mneaei, cenzura, doar s-a inspirat un pic de la neaoşa Mărie şi şi-a luat o altă pălărie, cu care se fandoseşte pe la balurile de la marile curţi ale Europei. Însă, în esenţă, a rămas aceaşi cenzură hidoasă, care duhneşte a canalizare politică şi care slujeşte ţanţoşă în solda unor grupuri de interese.

Doamna Laura Georgescu, dincolo de latura penală a faptelor sale, este un om care merită laude. Serios! Nu de alta dar a reuşit, în doi paşi şi trei mişcări, să scoată la iveală toată împuţiciunea care se află sub declaraţiile oficiale plate, adormitoare, parfumate cu Chanel. Că n-a vrut, e o altă poveste. Important pentru democraţie este că i-a ieşit porumbelul din gură, iar sistemul jegos care a subjugat CNA – libertatea de exprimare în esenţă -  a fost dat în vileag.

„Să-i f...!”

Vă amintiţi, desigur, cu ce patos şi cu câtă buruioşenie înjura autorităţile statului, anul trecut, doamna de la CNA, în timp ce abuza de funcţie obligându-i pe reprezentanţii unor televiziuni private să-i dea ca sponsorizare nişte laptopuri performante.

O făcea pentru instituţie, o să ziceţi. Perfect de acord. Însă asta nu scuză şantajul (şi nici măcar abuzul în serviciu), căci în nicio lege din România nu scrie că ai voie, tu, autoritate, să strângi cu uşa agentul economic ca să-şi facă un hatâr.

Mai mult decât atât, pentru fapte similare alţii au stat deja după gratii, cum ar fi fostul prefect de Galaţi, Emanoil Bocăneanu, care a fost arestat pentru că a cerut unei firme să pună în baia unei instituţii o baterie de duş în plus faţă decât prevedea contractul. O fi mai grav să ceri o pară de duş decât cinci laptopuri?! Numai Justiţia poate să ştie răspunsul corect la această mirare.

Ordinar la ordinar trage

Dosarul (penal) Giga TV (nici nu mai contează că în spatele televiziunii se află tot un manipular ordinar cum este Gheorghe Ştefan; vorbim de principii) ne arată că libertatea de exprimare poate fi în continuare îngrădită – chiar suprimată! - printr-un vot politic. Doamna Georgescu, fără nicio jenă, i-a spus lui Gheorghe Ştefan (zis „Pinalti de la Neamţ”) că votul de ridicare a licenţei poate fi convertit într-unul favorabil dacă „se intervine unde trebuie”.

Nu mai contează, carevasăzică, dacă există argumente constituţionale, legale, ci doar dacă pune sau nu vorbă „un cineva” de la partid. În speţă era vorba despreViorel Hrebenciuc, un alt personaj toxic al politicii româneşti, însă scenariul este valabil şi pentru alte tabere.

Tentacule

Trio-ul Georgescu-Ştefan-Hrebenciuc este, în esenţă, unul din multele tentacule ale cenzurii comuniste. O relicvă a vremurilor acelora în care orice adevăr devenea minciună şi orice minciună devenea adevăr dacă aşa dispuneau şobolanii roşii.

Acele năravuri ar fi trebuit să moară în 1989, în clocotul revoluţiei. Dar uite că n-au murit. Uite că sunt în continuare vii, că se „manifestă plenar”, că ticăloşimea poate face ce vrea cu libertatea noastră.

Antologică mi se pare şi „reţeta” de aservire politică a televiziunilor promovată de Laura Georgescu: reclamaţii fictive, amenzi cât China, apoi sugestii la amendaţi că le-ar fi util să apeleze la un personaj politic pentru iertarea păcatelor.

Manus Manum Lavat. Dar până când, bre, până când?