FOTO O româncă, mama „SMURD-ului” din deşertul african: „Mi-am ipotecat casa ca să cumpăr ambulanţe“

Gabriela Teleman (61 de ani), originară din Galaţi, a creat acum aproape 12 ani, un serviciu de urgenţă într-un oraş din Namibia: „St. Gabriel Community Ambulance Trust“. Cu o veche maşină de peşte şi cu un defibrilator primit de la actorul Dennis Quaid, românca a devenit salvarea celor care nu au asigurare

Tocmai la capătul pământului, în Namibia, în sudul Africii, Gabriela Teleman (61 de ani) resuscitează, conduce ambulanţa mai ceva ca un bărbat îndemânatic, salvează şi are o vorbă caldă pentru toţi pacienţii săi. În oraşul Walvis Bay, cine sună la numărul 085955 nu cheamă ambulanţa, ci o cheamă pe Gabriela. Şi ea ajunge în orice parte a oraşului în doar trei minute. Singura întrebare pe care o pune este „Unde?“. Gabriela nu întreabă pe nimeni dacă are sau nu bani să plătească ambulanţa, de asta se ocupă ea. „Când este vorba despre o problemă de sănătate, nu stai să-l întrebi pe om dacă are sau nu asigurare. Sunt mulţi care se zăpăcesc şi nici nu mai ştiu ce să spună“, explică Gabriela.

Acum mai bine de 20 de ani, când România abia cunoştea libertatea, gălăţeanca Gabriela Teleman, de profesie tehnician dentar, a luat-o de la zero la mii de kilometri distanţă. Tocmai în Namibia, acolo unde nisipul fierbinte al deşertului african se scaldă în apele Atlanticului. După nouă ani în care a lucrat în sistemul privat de urgenţă din oraşul Walvis Bay, al doilea ca mărime din Namibia, Gabriela şi-a înfiinţat serviciul ei de urgenţă, printr-o fundaţie pe care a numit-o „St. Gabriel Community Ambulance Trust“. Localnicii o ştiu de „ambulanţa St. Gabriela“.

„Am început cu o maşină veche de peşte“

„Lucram deja în sistemul de urgenţă din oraşul Walvis Bay şi eram necăjită că şefii mei mă presau să fac mereu rapoarte şi să le cer bani unor oameni aflaţi la limita sărăciei. Te simţi umilit să faci asta. Atunci, m-am enervat şi am zis că o să-mi fac serviciul meu de urgenţă prin care să-i ajut pe cei care nu au bani şi o să-l numesc «Sfântul Gabriel», după numele meu. Cu ideea asta am pornit“, povesteşte Gabriela, la 12 ani distanţă de la momentul zero. Acum râde, parcă uimită de propria-i nebunie şi de propriul curaj. Dar curajul nu i-a lipsit niciodată gălăţencei, pentru că povestea ei nu a început aici. Acum are şase ambulanţe dotate cu tot echipamentul necesar pentru accidente grave, traume şi resuscitare, pe care lucrează 14 paramedici, toţi tineri localnici. Pe unii i-a trimis Gabriela la specializare, alţii au venit gata calificaţi şi au făcut o echipă imbatabilă de salvatori. Însă „St. Gabriel Community Ambulance Trust“ a pornit în 2003 doar cu Gabriela şi încă o fată.

„Ea conducea şi eu tratam. Câteodată conduceam şi eu. Am început cu o maşină veche de peşte pe care ne-a dat-o soţul ei. Prima ambulanţă am denumit-o «Blue Angel» (n.r. – „Îngerul Albastru“). Diferite companii ne-au ajutat cu reparatul, vopsitul, cauciucurile, consumabilele“, îşi aminteşte Gabriela. Primul electrocardiograf cu defibrilator i-a fost donat de actorul american Dennis Quaid, aflat în Namibia pentru a turna un film. „Drept mulţumire, le-am scris numele tuturor pe ambulanţă“, îşi mai aminteşte românca.

Ambulanţe cu ipotecă pe casă!

Sunt zile în care Gabriela este chemată la şase-şapte cazuri, alte zile când nu primeşte niciun apel, însă oamenii locului îi asociază numele cu situaţiile de criză. În Namibia există un sistem de urgenţă de stat, dar şi mai multe sisteme de urgenţă private, însă, mărturiseşte Gabriela, cel de stat funcţionează pe principiul „Dacă sunt plătit oricum, de ce să şi muncesc?!“, iar cele particulare – pe alt principiu: „Banii întâi şi serviciile apoi“. De aceea, serviciile private sunt folosite mai mult pentru trasferuri între spitale şi localităţi.

„Noi suntem cuvânt cu cuvânt serviciu de urgenţă. Lozinca noastră este «Life comes First»“, spune Gabriela care schimbă tonul când vine vorba despre finanţarea acestui serviciu. „Nu primesc bani de la nimeni, am cumpărat ambulanţele cu ipotecă pe casa mea. Acum, că am 61 de ani, nici băncile nu mai vor să-mi dea credite“, explică Gabriela.

Sistemul creat de româncă este simplu: ambulanţa se finanţează prin contractele cu diferite firme pe care le are, astfel încât să poată suporta costurile medicale pentru cei sărmani, dar şi alte cheltuieli. Cu alte cuvinte, Gabriela ia de la bogaţi şi dă la sărmani. „Eu ştiu să muncesc, eu nu ştiu să fac bani. Şi pentru noi contează munca de calitate. Dacă avem pacienţi care au asigurare medicală, atunci firma de asigurări ne decontează costurile. Am lucrat pe platformele petroliere, unde am fost plătiţi bine, sau pe platouri de filmare. Toţi banii se duc într-un depozit al fundaţiei“, explică Gabriela Teleman.

Nu i-a murit nimeni în salvare

Dincolo de toate greutăţile pe care le-a întâmpinat în toţi aceşti ani, Gabriela Teleman este fericită că nu i-a murit nimeni în ambulanţă, în drumul spre spital. „Au fost care au murit la spital sau pe care i-am găsit morţi deja când am ajuns. Dar nu mi-a murit niciun pacient în ambulanţă. Am fost binecuvântată. Sunt o norocoasă din acest punct de vedere şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta“, mărturiseşte Gabriela, al cărei vis este să înfiinţeze un spital de urgenţă.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, a trăit şi momente care au marcat-o. „Unul dintre ele a fost cu o familie de francezi cu trei fetiţe. Două gemene de 10 ani şi una de 5 ani. S-au rostogolit cu maşina în deşert la 200 de kilometri de Walvis Bay. Când am ajuns la locul accidentului, m-am prezentat şi, în momentul următor, mama a început să strige cum numai o mamă rănită poate striga. Am fost şocată, pentru că nu am înţeles ce am făcut şi atunci tatăl mi-a spus că pe mezina lor o chema tot Gabriela şi a fost ucisă pe loc. A fost aruncată din maşină pentru că era singura care nu avea centura de siguranţă. Maşina s-a oprit din rostogolire exact pe capul fetiţei“, povesteşte emoţionată românca.

Garbiela Teleman îşi aminteşte însă şi de un alt caz, din vara anului 2013, de această dată, cu final fericit. Într-o zi obişnuită de lucru a sunat telefonul, iar la celălalt capăt al firului era mama Benitei Johannes, o fată de 14 ani, pe care membrii echipei „St. Gabriel“ au salvat-o de sub roţile trenului. Deşi nimeni nu-i mai dădea nicio şansă, copila a fost transportată rapid la spital şi, în mod miraculos, a supravieţuit, deşi nu mai are un picior, un braţ şi jumătate din celălalt picior. După câteva minute de conversaţie, Gabriela dă telefonul pe speaker şi o voce subţire de copil spune: „Mulţumesc“.

Aventura africană şi boala fiicei

În 1991, în octombrie, Gabriela Teleman a plecat din România cu fetiţa, Silvana, şi cu o valiză în Africa de Sud, la Cape Town. Soţul ei era inginer la Întreprinderea de Pescuit Oceanic şi tocmai prinsese un contract în Lüderitz, în Namibia. A pornit spre Africa plină de speranţă şi doar într-un concediu de trei luni, cu gândul de a se întoarce acasă.

În ianuarie 1989, fetiţa lor de 9 ani fusese diagnosticată cu diabet insulinodependent. Vestea a căzut ca un trăsnet peste Gabriela, speriată de faptul că în România insulina se găsea foarte greu, iar injecţiile se făceau cu seringi sterilizate şi ace foarte mari. În plus, după Revoluţie, a fost nevoită să intre în audienţă la Frontul Salvării Naţionale pentru a face rost de insulină. Aşa că a plecat la spitalul vestitului medic Christiaan Barnard, din Africa de Sud, sperând ca medicii de acolo să-i descopere un alt diagnostic, iar fetiţa să poată fi vindecată. Chiar dacă au trecut atâţia ani, Gabriela nu-şi poate stăpâni lacrimile nici acum.

„Ne-am dus la Cape Town cu toate speranţele în performanţele medicilor de acolo. Am zis că dacă ei pot să facă transplant de inimă, pot să-mi vindece şi fetiţa. Speram într-un diagnostic greşit al medicilor din România şi că la Cape Town îşi vor da seama că este altceva ce se poate opera şi se va vindeca. Dar nu a fost aşa“, îşi aminteşte cu tristeţe Gabriela.

De la Cape Town s-a întors la Lüderitz, în Namibia, unde se afla soţul său, şi au hotărât să rămână acolo. „Ne-am dat seama că în România eram în faţa unei grămezi de minciuni după Revoluţie, aşa că am decis să rămânem în Namibia. Eu mi-am găsit de muncă repede şi ne-am mutat la Walvis Bay, unde era şcoală englezească pentru fetiţă“, povesteşte românca.

În 1994, Silvana, fetiţa Gabrielei, a suferit o pericardită (inflamaţie a învelişului inimii) şi a fost nevoie să fie transportată cu avionul în capitala Namibiei, Windhoek. „Am fost impresionată de dedicarea medicului de pe avion şi a pilotului şi am întrebat de ce nu avem un serviciu profesionist de transport pentru pacienţi. Până la aeroport ne-au dus cu o ambulanţă vai de ea. Mi-au răspuns că nu există personal medical pregătit. Eu am zis ca am educaţie medicală şi că pot face asta“, povesteşte Gabriela. Aşa a început să lucreze în sistemul privat de urgenţe, apoi a urmat cursuri de specializare în Africa de Sud şi a devenit paramedic.

Între timp, divorţase şi trebuia să plătească şi facultatea Silvanei, care studia în Africa de Sud. Aşa că şi-a deschis şi un laborator de tehnică dentară, unde lucra în paralel. „Am luat-o cu mine pe mama şi ea stătea şi se înţelegea nu ştiu cum cu clienţii mei când eu trebuia să plec la o urgenţă. Îi lăsam cu mama care le făcea un ceai şi ei înţelegeau“, mai spune Gabriela, românca inimoasă care, în 2003, a pornit pe un drum dificil pentru un imigrant, din dorinţa de a-i ajuta pe alţii. „Dacă nu am fost Miss Univers până la 25 de ani şi milionară până la 40, mi-am dat seama că misiunea mea este în munca de caritate. Este o profesie neplătită, dar satisfacţia plăteşte pentru tot atunci când realizezi că ai salvat o viaţă“, completează ea, amintindu-şi cum mama sa era uimită de stilul ei de viaţă.

„Când auzea pe toată lumea că îmi spunea pe numele mic, mama îmi spune: «În România erai o doamnă, aici toţi copiii îţi spun pe nume»“, spune amuzată Gabriela. Acum, ea are un motiv în plus de mândrie: fiica ei, Silvana, care este medic homeopat într-un oraş din Africa de Sud, i-a moştenit dăruirea. Aceasta şi-a deschis un cabinet unde îi tratează pe săraci.

Din paramedic pe ambulanţă, actriţă pe platoul de filmare

Viaţa Gabrielei Teleman pare desprinsă dintr-un film, iar asta nu este departe de adevăr. Românca a fost actriţă în filme de la Hollywood turnate în deşertul namibian. Aşa l-a cunoscut şi pe actorul Dennis Quaid, pe platoul de filmare al producţiei „Zborul Păsării Phoenix“ (2003-2004), al cărei paramedic era Gabriela.

Cu banii câştigaţi din contractul de asistenţă medicală, ea a mai cumpărat o ambulanţă şi a mai angajat o persoană. Prezenţa pe platourile de filmare i-a adus româncei şi colaborări cinematografice. Astfel, într-un film a fost chiar medic, iar în „Naufragiul de pe Skeleton Coast“ a jucat rolul soţiei ambasadorului Angliei în Etiopia, care călătorea cu o nepoată scăpată din frâu. „A fost o experienţă extraordinară care m-a energizat“, spune Gabriela, precizând că atunci se afla într-o perioadă mai dificilă a vieţii sale, fiind cu moralul la pământ.

România îi este adânc întipărită în suflet Gabrielei teleman, iar tricolorul se află la loc de cinste în casa ei. Românca ţine toate sărbătorile din ţară şi îi înnebuneşte pe namibieni cu cozonacul românesc de Crăciun sau cu pasca de Paşte.

„Ţara o am cu mine în inimă, lângă Dumnezeu. Eu sunt româncă şi România este ţara mea. Este mai greu aici, sunt totuşi un imigrant. Ei nu înţeleg umorul românesc, îmi mai trimit prietenii din România bancuri la care râd copios, dar nu ştiu cum să le traduc şi să rămână la fel de amuzante“, spune Gabriela, într-un grai dulce moldovenesc, de parcă ar fi plecat ieri din România.

Ea ţine legătura constant cu familia şi cu prietenii din ţară. Ultima dată a fost în România în septembrie 2013. Tot în 2013, dar în martie a participat la un moment festiv organizat cu ocazia întâlnirii de 40 de ani de la terminarea liceului.

CITIŢI ŞI:

Tânăra din Basarabia care a plecat în SUA cu tricolorul la braţ: „Pentru mine acasă este acolo unde se vorbeşte româneşte“

Povestea singurului elev din Galaţi care a prins o bursă HMC în Scoţia