De ce îl ura de moarte Ion Antonescu pe Nicolae Iorga. Culisele scandalului care a condus la asasinarea marelui savant

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ion Antonescu şi Nicolae Iorga SURSA FOTO Biblioteca Academiei Române
Ion Antonescu şi Nicolae Iorga SURSA FOTO Biblioteca Academiei Române

Totul a început acum exact 110 de ani, în martie 1907, când marele istoric român Nicolae Iorga ar fi trebuit să ţină o conferinţă la Galaţi, la un eveniment organizat de Comisia Dunării. Auzind de represaliile sângeroase ordonate de Ion Antonescu împotriva ţăranilor răsculaţilor intraţi în oraş, istoricul a avut o reacţie furibundă, anulând participarea şi restituind banii de drum.

Răscoala ţărănească de la 1907 a fost un moment de cotitură în cariera politică a marelui istoric român Nicolae Iorga, care în respectiva perioadă tocmai încerca să se impună în viaţa publică în calitate de politician.

Interesant este că, dincolo de zbaterile politicianiste ale savantului, tot atunci avea să se nască şi ura de moarte pe care i-a purtat-o apoi Ion Antonescu, cel care avea să ajungă „conducător” al Statului Naţional-Legionar, în timpul căruia, în noiembrie 1940, Iorga avea să fie asasinat.

Revenind la momentul începutului conflictului dintre Iorga şi Antonescu, trebuie să spunem că istoricul, pe atunci în vârstă de 36 de ani, tocmai fusese ales deputat independent, după trecuse de puţină vreme la Partidul Conservator (partid în timpul cărui guvernări s-au declanşat de fapt protestele ţărăneşti).

Iorga şi-a atacat, prin ricoşeu, propriu partid

În cursul lunii februarie a anului 1907, când  mişcările ţărăneşti au luat amploare, prim-ministru era (de peste trei ani) conservatorul George Grigore Cantacuzino, care administra şi portofoliul Internelor. În urma agravării situaţiei, guvernul conservator avea să pice, iar în locul lui se instala, în 12 martie 1907, un guvern liberal condus de Dimitrie A. Sturdza, avându-l ca ministru de Interne pe Ion I.C. Brătianu.

Chiar dacă reprimarea sângeroasă a răscoalei (trecând peste intoxicarea comunistă: „ţărăniştii au ucis 11.000 de ţărani”; probabil că se miza pe contrastul ţărănişti/ţărani) a fost pusă ulterior pe seama liberalilor, trebuie spus că şi conservatorii au avut partea lor de cruzime, căci unele dintre acţiunile în forţă ale armatei au avut loc înainte de instalarea guvernului Sturdza.

Un exemplu grăitor în acest sens este situaţia de la Galaţi, unde plutonul condus de tânărul sublocotenent de roşiori Ion Antonescu (nimeni altul decât viitorul mareşal şi premier al României), deschidea focul asupra răsculaţilor, ucigând 12 oameni,  pe 11 martie 1907, deci sub guvernul conservator.

Acesta este, de fapt, momentul care avea să nască o furibundă ură între Iorga şi Antonescu, pe fondul reacţiei virulente a istoricului şi al unei ranchine extreme a militarului de carieră.

Nicolae Iorga: „Galaţii s-au dezonorat”

Deloc surprinzător, proaspătul conservator Nicolae Iorga (ca de altfel întreaga ţară) avea să afle despre acest episod de-abia în 13 martie (din presă), când deja la putere se instalaseră „inamicii” liberali.

Ca urmarea, incidentul a fost folosit de istoric pentru a lansa mai multe atacuri la adresa cruzimii liberalilor, care nu s-au lăsat mai prejus şi l-au suspus unor tiruri verbale virulente în presa vremii.

Această represiune sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul „Dumnezeu să-i ierte”, publicat în „Neamul Românesc” (publicaţie fondată şi patronată de Iorga), în care guvernarea era atacată făţiş: „Dumnezeu să-i ierte pe ţăranii români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani.  Dumnezeu să-i ierte pe ostaşii cari, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor”.

Textul, împreună cu programul de conferinţe despre agricultură şi programul pentru ajutorarea victimelor l-au făcut din nou adversar al Partidului Naţional Liberal, al cărui lideri îl numeau pe Iorga instigator la răzmeriţă.

Însă incidentul de la Galaţi a stârnit declanşat şi o profundă antipatie a istoricului şi faţă de oraşul de la Dunăre.Până la evenimentele din 1907, Iorga obişnuia să vină destul de des la Galaţi, unde era invitat la diverse conferinţe naţionale şi internaţionale pe teme istorice şi economice, ţinute cel mai adesea sub patronajul Comisiei Dunării, prestigioasa instituţie europeană cu sediul la Sulina, dar „născută” în oraşul moldovenesc.

Reprimarea sângeroasă a răscoalei l-a făcut pe Nicolae Iorga să aibă o ieşire virulentă împotriva Galaţiului, aşa că a contramandat conferinţa programată în martie 1907, anunţând că nu va mai călca niciodată prin respectivul oraş.

„N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi, refuză, răspunzând: Galaţii s-au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum“, consemnează  ziarul „Desrobirea” în ediţia din 15 martie 1907.

Cu doar o zi înainte aceeaşi publicaţie relatase incidentele din urbea de la malul Dunării. „În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să-i împrăştie pe manifestanţi făcându-i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i-a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă”, scrie ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

„Au fost ucise 14 persoane (N.R: până la urmă a fost doar 12 victime; exagerarea nu-i ceva nou în presă). Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s-au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul „Vasile Alecsandri“ au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, continuă relatarea.

În anii care au urmat, Iorga şi Antonescu (care a avut ulterior răscoalei o carieră fulminantă, devenind ordonanţă regală şi înaitând în grad rapid) s-au evitat reciproc, însă tensiunea şi dispreţul reciproc existau, fiind amintite în numeroase lucrări memorialistice ale apropiaţilor celor doi.

Istoricul Iorga, legionarii şi mistificarea istoriei

Însă aparentul armistiţiu avea să se rupă, definitiv, în 1932, pe fondul faptului că Iorga şi-a exprimat virulent opoziţia faţă de mişcarea legionară şi de liderul ei, Corneliu Zelea-Codreanu, un apropiat al lui Ion Antonescu, de altfel.

Lucrurile au continuat să agraveze în anii următori, pentru a exploda în 1938, pe măsură ce conflictul dintre Zelea-Codreanu şi Iorga se adâncea, culminând cu solictările făcute de istoric ca liderul legionar să fie judecat şi condamnat pentru „operaţiunile teroriste” desfăşurate.

În aprilie 1938, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu şi la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înfiinţa mici firme comerciale şi acţiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” şi „incorect”.

Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităţilor legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspiraţie. O consecinţă aparent neaşteptată (însă pe deplin justificată de istoricul relaţiei lui cu Iorga) a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării. Iorga şi Antonescu erau în război, iar efectele aveau să se vadă în scurtă vreme.

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbuşit. Neaşteptata cedare a Basarabiei şi Bucovinei de nord sovieticilor a şocat societatea românească şi l-a revoltat pe Iorga. La două şedinţe ale Consiliului Coroanei ţinute la 27 iunie, a fost unul din cei şase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistenţă apărarea armată a Basarabiei.

Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică şi morală, care a dus la instaurarea Statului Naţional-Legionar cu Ion Antonescu ca „Conducător”, sprijinit de un guvern legionar.

Iorga decide să suspende apariţia gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pânza lui se înfăşoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală naţională”.

Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi ameninţări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mişcării legionare (Buna Vestire şi Porunca Vremii) şi tirade de la sediul legionar din Văleni. S-a opus noului guvern susţinându-şi ataşamentul faţă de regele care fusese obligat să abdice.

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din Bucureşti (unde deţinea o casă nouă în cartierul Dorobanţi) şi din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană.

În după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceştia şi conducătorul grupului fiind Ion Tucan, secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei)) şi ucis lângă Strejnicu. A fost împuşcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm şi 6,35 mm.

Ulterior, istoricii s-au căznit, cumva bizar, să acrediteze ideea că asasinatul legionar ar fi fost iniţiativa unui grup rebel, însă dovezile arătate mai sus arată că Ion Antonescu (pe care unii încearcă, în timpurile pe care le trăim, să-l prezinte ca pe un mare patriot român) nu a fost deloc străin de uciderea lui Nicolae Iorga, omul pe care-l ura profund încă din martie 1907, când acesta ceruse public arestarea lui, numindu-l „măcelarul de la Galaţi”.


Vă mai recomandăm şi:

Mărturii necenzurate din dosarul unui torţionar. Cum a înăbuşit „ciuma roşie” protestele pentru apărarea democraţiei

Povestea torţionarului psihopat care a transformat în abatoare de deţinuţi politic închisorile din Galaţi şi Gherla. De ce tortura bestia, cu precădere, preoţi

Cum s-a însurat liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej cu fata duşmanului de clasă. O poveste despre dragoste, activism şi materialism

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite