De ce-şi clăteau românii gura cu urină de om. Legătura surprinzătoare între acest obicei bizar şi scandalul Hexi Pharma
0
Deşi negată oficial ca practică tradiţională, metoda a fost identificată de reputatul etnograf Artur Gorovei în mai multe zone din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Banat. Aşa „tratau” românii, acum mai puţin de un secol, o boală foarte gravă, produsă de un streptococ.
Despre tratamentul cu urină umană (aşa-zisa urino-terapie) s-au scris în ultimii ani câteva camioane de cărţi, iar vracii de influenţă asiatică încearcă să convingă, cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună, că nimic nu-i mai bun pentru sănătate decât să tragi din când în când câte o duşcă din produsul micţiunii.
Evident, de partea cealaltă, medicii cu şcoală spun, cât se poate de răspicat, că toată tevatura asta cu urino-terapia nu-i decât o mare păcăleală, căci ingerarea urinei nu are cum să facă bine organismului, având în vedere concentraţia mare de substanţe nocive pe care rinichii tocmai s-au străduit să le elimine din sânge.
În acelaşi timp, de asemenea, adversarii metodei invocă foarte des valorile culturale ale poporului român, argumentându-se că atât tradiţia laică, dar şi tradiţia creştină reping cu vehemenţă astfel de practici, considerate nefireşti.
Cu toate acestea, folcloriştii români au reuşit să culeagă dovezi clare că n-a fost mereu aşa şi că, dincolo de aparenţele create de ceea ce în zilele noastre am numi „politici corecte”, ţăranii români foloseau urina pentru tratamentele medicale.
Artur Gorovei şi leacul de brâncă
Reputatul folclorist român Artur Gorovei (1864-1951) în una dintre lucrările de căpătâi despre obiceiurile populare ale românilor („Credinţe şi superstiţii la poporul român”, publicată de Academia Română în 1915 şi republicată în 2013 de editura Saeculum), scoate la suprafaţă câteva lucruri inedite despre obiceiul poporului nostru de a folosi urina în scop terapeutic.
Nu există un capitol alocat special produsului de excreţie, însă referiri se regăsesc în mai multe locuri (mai ales la subcapitolele „DCLL.Ud” şi „DCLIV.Ulcior”) din cartea ce are peste 500 de pagini.
Aflăm astfel un lucru teribil, şi anume că dacă îşi bei propria urină te transformi în „pricorici”, însă că are efecte vindecătoare „când se clăteşte cu puţină în gură, contra brâncii, cu mare băgare de seamă, să nu se înghită”.
Fără îndoială, „reţeta” necesită o traducere amănunţită, căci cuvintele cheie din ea au cam dispărut din lexicul contemporan. Aşadar, „pricorici” este de fapt, „pricolici”, un cuvânt de asemenea aproape dispărut.
Înseamnă, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX, ediţia 2009) strigoi sau „duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni (mai ales după moarte) şi care ia înfăţişarea unor animale”.
Însă descrierea destul de generală devine extrem de sugestivă în lucrările lingvistice mai vechi. Descoperim, aşadar că, potrivit DER din 1958, pricoliciul este un soi de vârcolac.
„Strigoi, duh rău care ia înfăţişarea de lup. – Var. tricolici, pricolic. Origine necunoscută. Aparţine unei mitologii populare foarte răspândite, cf. germ. Werwolf, fr. loup-garou, care ajunge pentru a convinge că în ultima parte a cuvântului trebuie să vedem ngr. λύϰος „lup”. Prima parte rămâne nesigură; gr. θρίξ „păr” (Scriban) este improbabilă fonetic şi dificilă semantic; πρίϰός „amar, trist” convine fonetic, dar nu şi în privinţa sensului. Legătura cu rom. vîrcolac (Tiktin) nu este sigură”. Sursa: DER 1958.
Traducerea din română în română
Continuăm traducerea din română în română pentru a clarifica şi al doilea cuvânt cheie al tradiţiei cu parfum de superstiţie: brâncă.
Potrivit DEX din 2009, cuvântul „brâncă” defineşte, în afară de „o boală contagioasă, specifică porcilor”, vreo trei feluri de plante din flora spontană, o ciupercă şi partea de jos (laba) unui animal. Nici pomeneală de vreo afecţiune medicală a omului.
De-abia NODEX din 2002 ne lămureşte că ar putea fi şi „boală înfecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel”. Excelent” Dar ce-i acela erizipel?
Ne explică, totuşi, DEX din 2009: „Boală infecţioasă şi contagioasă datorată unui streptococ, care se manifestă prin inflamarea şi înroşirea unei porţiuni delimitate a pielii, localizată cel mai adesea la faţă şi la membre”.
În sfârşit, am reuşit să traducem totul în limba română modernă. Aşadar, acum nici o sută de ani, bunicii noştri credeau că se pot vindeca de un streptococ agresiv, contagios, clătindu-şi gura cu ceva urină. Seamănă destul de mult soluţia, la o adică, cu recentul scandal Hexi Pharma, în urma căruia am aflat cum combăteau bacilii din spitale cu apă chioară.
Cât priveşte obiceiul românilor de a folosi urina contra brâncii (mă rog, erizipelului), acesta nu se mai regăseşte în prezent, poate şi pentru că amintita boală nu mai există, fiind „absorbită” de ceea ce generic denumim în prezent „infecţie nozocomială”.
Se încarcă comentariile...
