Cele mai înspăimântătoare instrumente de tortură. Caznele înfiorătoare pe care le îndurau condamnaţii la moarte

De-a lungul istoriei, oamenii au inventat tot soiul de dispozitive de tortură cu un dublu rol: pedepsirea celor vinovaţi de încălcarea legii şi terorizarea celor care ar fi avut tentaţia să le urmeze exemplul.

Bolile, frigul şi lipsa hranei erau principalele cauze care aduceau moartea în Evul Mediu. Deşi mortalitatea era extrem de ridicată în acele vremuri, oamenii se întreceau în inventarea instrumentelor de tortură, printre cele mai cunoscute numărându-se fecioara de fier, leagănul lui Iuda, furca ereticilor, trasul pe roată şi trasul în ţeapă.

Purificarea sufletului

Metoda de tortură numită Purificarea Sufletului era doar o fază preliminară a torturii şi pornea de la premisa curăţării de păcate a sufletului celui supus la cazne. Cel în cauză era silit să înghită apă clocotită sau cărbuni încinşi, iar dacă supravieţuia cumva, judecătorii îl supuneau la noi metode de tortură, până când finalmente îşi dădea obştescul sfârşit.

Fecioara de fier

Unul dintre cele mai înfricoşătoare instrumente de tortură era în perioada medievală Fecioara de Fier. Inchizitorii medievali au început să o folosească din anul 1500, iar aceasta consta dintr-o cuşcă de metal, care avea forma unei fecioare şi era dotată pe interior cu un sistem complicat de ace care, odată închisă uşa, pătrundeau în corpul celui condamnat. Cum scopul torturii era acela de a smulge mărturisirile ereticilor înainte de a muri, acele erau poziţionate astfel încât victima să nu fie ucisă instantaneu. Acele din cuşca de metal penetrau membrele, abdomenul, pieptul şi ochii victimei fără a-i provoca moartea imediată. Astfel, acuzatul putea agoniza chiar şi două zile până îşi găsea sfârşitul.

Leagănul lui Iuda

Torţionarii medievali au dat dovadă de o imaginaţie bolnavă când au construit Leagănul lui Iuda. Dispozitivul, de forma unui scaun înalt cu trei picioare, era prevăzut în vârf cu o piramidă metalică, ale cărei muchii erau atent ascuţite în prealabil. Victima era ridicată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe acest înfiorător dispozitiv de tortură, în faţa judecătorului. Gravitaţia şi greutatea condamnatului duceau la moartea în chinuri îngrozitoare a acestuia. Dacă cei acuzaţi nu erau suficient de corpolenţi, de picioarele acestora erau ataşate diferite greutăţi.

Furca Ereticilor

Un instrument de tortură numit Furca Ereticilor era folosit împreună cu pantofii de pedeapsă, o invenţie diabolică a Inchiziţiei. Pantofii de pedeapsă erau confecţionati din metal şi dotaţi cu mai mulţi ţepi metalici ataşaţi în interior, în dreptul călcâielor. Furca Ereticilor avea forma unei furci minuscule cu două capete şi era ataşat de gâtul condamnatului, astfel încât să îi penetreze acestuia partea superioară a sternului şi bărbia. Nevoit să stea pe vârfuri, pentru a nu-şi perfora călcâiele, şi silit să îşi lase capul pe spate pentru a nu fi străpuns de dispozitivul ataşat la gât, condamnatul putea rezista într-o asemenea poziţie câteva ore. Chiar şi aşa, era doar începutul, pentru că judecătorii îl supuneau apoi la alte torturi, până când condamnatul murea.

Trasul pe roată

La fel de ”populară” ca spânzurătoarea era trasul pe roată, o metodă de tortură folosită în centrul şi nordul Europei. Victima era, pentru început, fixată de sol cu membrele larg desfăcute şi bine întinse. Apoi, sub fiecare încheietură a mâinilor sau picioarelor erau trecute bucăţi solide de lemn. Călăul zdrobea încheieturile victimei presându-le cu o imensă roată de lemn, întărită cu piese de metal. Tortura victimei continua cu fracturarea oasele mâinilor şi picioarelor. După ce îi erau zdrobite membrele, condamnatul era legat în jurul roţii şi lăsat să moară din cauza durerilor sau a setei. Nu toate victimele mureau repede, fiind relatate cazuri în care acestea supravieţuiau supliciului  şi zile întregi, timp în care insectele şi păsările se hrăneau în voie din trupul acestora. În general, condamnaţii erau expuşi în pieţe publice sau la răscrucile drumurilor, pentru ca toţi să îi poată vedea şi să le evite exemplul.

Trasul în ţeapă

Trasul în ţeapă a devenit celebru în Ţara Românească datorită domnitorului Vlad Ţepeş, dar era o metoda preferată de execuţie  şi în Turcia, nordul Africii, Germania şi centrul Europei. O ţeapă de lemn sau metal străpungea posteriorul celui condamnat, ieşindu-i acestuia prin gură sau torace. Deşi s-ar crede că supunerea la un astfel de supliciu aducea moartea imediată a victimei, nu întotdeuna se întâmpla aşa. Dacă ţeapa nu atingea nici un organ vital, condamnatul putea trăi şi două zile în această poziţie. Trasul în ţeapă era aplicat, în special, acuzaţilor de înaltă trădare, dar ulterior a fost folosit şi pentru execuţia celor acuzaţi de comiterea altor fapte.