Branduri tehnologice dispărute care-i făceau mândri pe români în comunism. Povestea super-elicelor de la Galaţi
0
Dincolo de mărcile foarte populare din perioada comunistă, România a avut şi a pierdut în mod bizar şi o serie de branduri speciale, cu importanţă tehnologică majoră, cu care făcea furori pe piaţa mondială. Alături de acestea, au dispărut şi alte mărci regionale, foarte cunoscute şi apreciate în Moldova.
În ţările civilizate, brandurile de prestigiu sunt considerate comori naţionale şi sunt protejate de stat cu mare atenţie. În accepţiunea americanilor, bunăoară, un brand cunoscut în toată lumea nu este doar un izvor de prosperitate (lucru la care, de altfel, yancheii ţin foarte mult), ci şi un instrument foarte eficient de cultivare a patriotismului.
Principiul este valabil în mai toate ţările dezvoltate, care nu se sfiesc, uneori, să cheltuie bani publici pentru a ajuta o marcă de mare prestigiu să treacă de momentele mai delicate (au făcut-o şi americanii, şi nemţii, şi japonezii, şi nu o dată). Acest aparent intervenţionism, care se bate un pic cap în cap cu ideea de economie liberă, pare cumva bizar. Însă, analizat în profunzime, capătă justificare, căci unele branduri sunt comori naţionale care se identifică de fapt cu imaginea ţării în care s-au născut.
În esenţă, prăbuşirea brandului poate fi asimilată cu „slăbirea” respectivei ţări, după cum au spus răspicat americanii în momentul în care, spre exemplu, au luat măsuri vamale drastice pentru a-şi apăra industria auto adusă aproape de colaps de „agresiunea japoneză”.
Din păcate, principiile enunţate mai înainte nu au legătură cu România. Şi nu au legătură pentru că, luaţi de valul tranziţiei, românii şi-au îngropat cu bună ştiinţă şi cu cinism o serie de mărci care făcuseră carieră în comunism (unele avuseseră mare succes chiar şi înainte de comunişti). A fost o uriaşă operaţiunea de devalizarea a economiei, parcă dirijată pentru a transforma ţara într-o uriaşă piaţă de consum pentru brandurile aduse din străinătate.
Cum despre marile branduri naţionale dispărute s-a tot scris în ultimii ani, nu ne vom apleca în demersul de faţă asupra acestora, chiar dacă motoretele Mobra, ţigările Carpaţi sau maşinile Aro ar fi putut supravieţui cu lejeritate ca branduri dacă nu s-ar fi vrut neapărat distrugerea lor.
Ca urmare ne vom îndrepta atenţia asupra câtorva mărci născute la malul Dunării, în judeţele Galaţi şi Brăila, branduri care, deşi poate că nu-s la fel de cunoscute precum cele deja amintite, au făcut o carieră strălucitoare în România (şi chiar peste hotare) în a doua jumătate a secolului trecut.
Din super-elicele de Galaţi a rămas doar un monument romantic
Se numea INETOF şi fiinţa la Galaţi. Bazată pe tehnologie japoneză de ultimă oră, trimitea elice navale în toată lumea şi era un super-brand în domeniul tehnologiei. Nu era o marcă foarte cunoscută printre consumatorii obşnuiţi, dar în lumea construcţiilor navale era, până în 1989, ceea ce reprezintă, să zicem, Coca-Cola pe piaţa băuturilor răcoritoare.
„A fost o bijuterie. Cumpărau de la noi nemţii, polonezii, englezii, italienii, americanii, chinezii, ruşii, francezii. Aproape toţi marii constructori de nave din lume comandau elice la Galaţi. Nici nu vă imaginaţi ce mândri eram să lucrăm pentru INETOF”, povesteşte Ionel Mihalache, fost angajat al fabricii.
Monumentul care aminteşte despre elicele fabricate la Galaţi FOTO C. Crângan
Fabrica a fost pusă pe chituci, prin 1995. Privatizată, devalizată şi închisă. Maestru de ceremonii” a fost omul de afaceri Cornel Mangalea, care a distrus şi celălalt simbol tehnologic al Galaţiului: Mehid. Brandul a murit, însă nu înainte ca arhiva de proiecte (orice elice are un proiect laborios, cu studii de rezistenţă, dinamică şi schiţe în detaliu) să fie, spun foştii angajaţi, vândută pe sub mână unui întreprinzător din Vest.
Acum din uzină mai aminteşte doar o machetă la scară reală (se spune chiar că ar fi o elice reală, de la rebuturi) a unei elice de mineralier, amplasată, cu rolul de a marca împlinirea a 80 de ani de industrie navală gălăţeană, pe Faleza Dunării. „La Elice” este doar un loc de întâlniri romantice. Atât. Căci nimeni, sau aproape nimeni, nu mai ştie ce trecut special (în afara tradiţiei navalistice, evident) marchează monumentul.
Chibriturile de Brăila şi ridicolul topurilor în afaceri
Moartea marii fabrici de chibrituri de Brăila (unde se făcea, la PAL, 80% din producţia de profil din România) este cumva anecdotică.
Aşa arătau chibriturile de Brăila. FOTO olx
Firma care a pus-o la pământ în anul 2004 (asta după ce „investitorul” iniţial, un elveţian de origine română, fusese trimis în judecată de DNA, pentru o fraudă de circa 4,2 milioane de euro; n-a mai dat socoteală pentru că a decedat) a reuşit să facă o cifră de afaceri aşa de frumoasă din valorificarea materialelor din demolare, că a intrat în topul naţional al firmelor.
Firma demolatoare a primit şi o diplomă pentru rezultatele deosebite în afaceri, într- ceremonie ridicolă, care a arătat, a nu ştiu câta oară, cât de fals este sistemul de valori promovat în România.
Chibriturile nu se mai fabrică, dar mai există. Ba chiar au devenit marfă de colecţie, care se vinde la preţuri bunicele pe site-urile de tranzacţii. Brandul, chiar şi aşa, omorât, încă mai are o oarecare valoare.
Săpunul Cheia nu mai cucereşte femeia
Unul dintre cele mai populare branduri de Galaţi a fost săpunul „Cheia”, care era folosit la scară largă în armată, instituţii publice, tabere şcolare. Era şi cel mai ieftin săpun de pe piaţa din România, deci accesibil oricui, chiar dacă nu era un produs de înaltă calitate. Sloganul (neoficial) era „Săpunul Cheia cucereşte femeia!”. O glumă, evident, căci era săpun de rufe, de internat şi de cazarmă.
Săpunul Cheia FOTO olx
Se făcea din 1886 şi a reuşit să se impună peste un secol. Însă a murit o dată cu fabrica Apollo de la Galaţi, care a fost privatizată ca să fie dărâmată. Tipic româneşte, căci avem exact „investitorii” pe care-i merităm. Patronul a concediat angajaţii, a vândut ce-a găsit prin magazii şi prin curte, a demolat clădirile şi a scos terenul la vânzare. Dar nu-l cumpără nimeni, căci „istoricul chimic” al acestuia nu-i deloc atractiv.
Brandul, abandonat, a ajuns şi el doar o amintire tot mai palidă, chiar dacă un mic întreprinzător din Dâmboviţa încearcă să impună acum „Cheia” cu lapte de bivoliţă. Şi, oricât ar părea de ciudat, piese vechi din săpunul original (care nu se mai fabrică din 1994) încă se mai găsesc la vânzare, pentru împătimiţi, pe internet, la preţuri de 4-5 ori mai mari decât în cazul unui săpun obişnuit.
Urzeala fără cap cu fibrele sintetice de Brăila
Nici fabrica de fire şi fibre sintetice de al Brăila n-a avut o soartă prea bună, deşi sub brandul „CFA” se exportau produse în cam 60 de ţări ale lumii. Mai ale în Africa şi în Asia, unde combinatul brăilean se bătea pentru piaţă cu marile companii chimice americane, germane şi italiene.
Imagine cu CFA Brăila (1974) FOTO Muzeul Brăilei
În 1997, însă, după şapte ani de brambureală şi furturi (cu sacoşa, dar şi cu vagonul) combinatul a dat faliment. S-au pierdut vreo 5.000 de locuri de muncă şi s-a pierdut şi o piaţă în plină expansiune, căci în ultimele decenii cererea de fibre sintetice nu a scăzut, ci a crescut la nivel mondial.
Tocmai de aceea falimentul CFA Brăila este cu atât mai dubios.
Vinurile „Iveşti” şi „Dealurile Bujorului”
Două dintre cele mai consumate mărci de vinuri din sudul Moldovei erau, până în 1989, „Iveşti” şi „Dealurile Bujorului”. Statisticile arată că sub aceste denumiri se valorifica în jur de 60% din vinul produs pe raza judeţului Galaţi, care avea a şasea suprafaţă de vie din România.
Şi aceste branduri au dispărut între timp, iar cauzele ţin, ca şi în exemplele anterioare, tot de factorul uman. De fapt, totul a început cu distrugerea plantaţiilor de vie ale IAS Iveşti şi IAS Dealul Bujorului, ce au fost date (în perioada 1998-2001, adică exact înainte de marea retrocedare pe Legea 1/2000) pe mâna unor aşa-zişi investitori, care au distrus totul.
Podgoria Iveşti, bunăoară a fost făcută praf de omul de afaceri Neculai Prună, în vreme ce dezastrul de la Târgu Bujor este „opera” ultimilor doi directori ai fostului IAS. A dispărut via, a dispărut şi vinul, deci şi brandurile aferente.
O continuare a brandului „Dealurile Bujorului” o încearcă în prezent Staţiunea de Cercetări Târgu Bujor, însă este departe de ceea ce a fost cândva, căci unitatea nu are linie de îmbuteliere şi vinde vinul vrac. Ori, se şti, oenologia nu a păstrat niciodată în memorie vinurile vărsate, oricât de bune ar fi fost ele.
Piscicola s-a scufundat în Apa Sâmbetei
Un alt brand foarte cunoscut care a devenit amintire este Piscola Galaţi, care vindea sub etichetă proprie, acum trei decenii, 70% din producţia de peşte conservat din România. Şi nu era doar atât, căci aproape o treime din producţie se exporta în ţări din Europa şi Africa.
Fabrica de Conserve din Galaţi, în anul 1871. FOTO colecţia BVAU
Fabrica (cu o tradiţie de un secol şi jumătate) s-a distrus mai ales sub mandatul actualului deputat PSD Florin Pâslaru, acum fiind o ruină la malul Dunării. Brandul a dispărut odată cu producţia (sistată în urmă cu două decenii), iar denumirea „Piscicola” nu mai produce emoţie decât celor trecuţi binişor de 40 de ani.
Se încarcă comentariile...
