Românii folosesc alfabetul latin de doar 150 de ani. Pe cine socoteşte Dimitrie Cantemir „barbarul“ care a slavizat ţara

Introducerea oficială a alfabetului latin pe teritoriul ţării noastre este meritul unui mare om politic, literat şi diplomat din cabinetul principelui Alexandru Ioan Cuza.

Pe 8 februarie 1860, ministrul Treburilor Interne, Ion Ghica, a hotărât ca în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să fie folosit exclusiv alfabetul latin. Practic, măsura nu a fost una care să-i ia pe nepregătite pe cei care până atunci erau obişnuiţi cu scrierea chirilică. Trecerea la alfabetul la latin se realizase treptat, timp de trei decenii în urmă, prin aşa numitul “alfabet de tranziţie”, care însemna de fapt o amestecătură de caractere chirilice cu cele latine. În Muntenia, alfabetul latin se folosea în şcoli încă din 1853.

Abia în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să decreteze înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin. Acest lucru a însemnat un efort imens, care avea să se traducă prin transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român, după norme ortografice moderne. A fost o reformă de mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii române.

Biserica Ortodoxă, ultima care a renunţat la scrierea chirilică

“În anul 1862, alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere pentru a se nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în limba latină. Alfabetul latin a fost introdus în toate cancelariile de stat, în Muntenia fiind introdus în şcoli încă din 1853, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă, a fost elaborat în baza principiului etimologic, fără a fi acceptat de Academia Română”, susţine filologul Vasile Bahnaru.

Cel mai greu s-a adaptat la noul sistem de scriere Biserica Ortodoxă, care a păstrat scrierea chirilică încă 20 de ani, abia în 1881fiind luat în sinod decizia de trecere la alfabetul latin.

Prin urmare, alfabetul latin are o istorie de 150 de ani la români, până la 1860, timp de mai bine de trei secole, românii folosind în scrierea curentă alfabetul chirilic, limba oficială care se folosea peste tot, în administraţie, şcoală sau biserică.

Istoricii au descoperit că prima ştire despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează lui Dimitrie  Cantemir, care la 1714, în Descriptio Moldaviae, scrie  în capitolul despre “Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte: „Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra  papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din  ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”, scria Dimitrie Cantemir.

Scrierea lui Cantemir îşi găseşte susţinere în realitate, având în vedere că unul dintre primele scrieri româneşti cu litere latine datează din secolul XVI. Este vorba despre textul “Tatăl Nostru”, transcris la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici. Acest boier îşi făcuse studiile în Polonia şi avea acces la alfabetul latin, pe care îl folosea constant în corespondenţa pe care o purta. Tocmai de aceea, în textul “Tatăl Nostru” a folosit litere latine, dar ortografie polonă şi italiană.

Primul text latin, scris pentru românii din Ardeal adepţi ai Bisericii Reformate

După unii istoricii, cel mai vechi text cu caractere latine care a ajuns pe teritoriul României de astăzi datează de la 1570. Este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit pentru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea. 

Textul cu pricina are opt pagini şi a fost descoperit de un angajat al Muzeului Naţional din Budapesta. El a fost achiziţionat de bibliofilul român Iuliu Todorescu, are locuia în capitala Ungariei, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de "Fragmentul Todorescu".

“Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky şi Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi”, susţine Daniele Pantaleoni, în lucrarea “Texte româneşti vechi cu alfabet latin”.

După alţi specialişti în istorie, primul cuvânt aşa zis romanesc, dar scris în  alfabet grecesc îl găsim în  „Istoriile lui Theophylactus Simocatta“, operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630, în care apar cuvintele „Torna, Torna”.

Ce a fost "Torna, torna"

Împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, condusă de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia) sau mai cunoscuţii Balcani din Bulgaria.

„Acea poveste  este simplă şi sună aşa. Expediţia armatei  bizantine  a fost compromisă de un  incident stupid.  Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească: torna,torna, fratre. Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: torna, torna, provocând o mare debandada în rândurile oştirii”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Johann Thunmann, profesor de origine suedeză, a comentat în anul 1774 textul lui Theophanes şi vedea în “torna, torna, fratre” o probă de limbă românească.