Cum a clasat antropologul Henri Stahl ceremonialul priveghiului la români: „Era un fel de petrecere plăcută şi veselă“

Studiile făcute de mari sociologi români în perioada interbelică arată că ţăranii respectau un adevărat ceremonial al priveghiului. La priveghi se bocea, dar se şi râdea şi se dansa.

În urmă cu mai bine de un secol, în comunităţile din Vrancea ritualul priveghiului semăna cu o petrecere veselă, la care se cânta şi se juca.

Potrivit specialiştilor, acest ritual de înmormântare era practicat la nivelul comunităţii încă din perioada precreştină, fiind transmis din generaţie în generaţie.

“Scena simulării mortului înviat, exuberanţa tineretului ca şi practica măştilor cu <<uncheşi >> au precedat creştinismul, probabil ritualuri practicate altădată de tracii aşezaţi pe aceste locuri. Creştinismul nu a putut desfiinţa, ci numai a temperat asemenea supravieţuire de ritualuri, întâlnit în Vrancea. În ograda mortului, de obicei, să făceau focuri, jucându-se împrejurul focului de-a leuca, care începea astfel: <<Ce-i sus mai/Leuca, stai/ Dă dincoace/Leuca-ntoarce/Te-ai întors/dă-te jos>>. În tot timpul cât se dansa acest joc, flăcăii şi fetele se băteau cu tuşca iar un cântăreţ cu fluierul cânta cântecul priveghiului”, potrivit unui studiu realizat de profesoarele Lămâiţa Şerban şi Petronela Alexandru.

La Nereju, în timpul priveghiului doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite de măşti tradiţionale, confecţionate din piele de animale sau din lemn, jucau în faţa casei celui decedat. Dansatorii erau aşezaţi unul în spatele celuilalt, legaţi cu un lanţ numit „lanţul vieţii”.

Însoţiţi de sunetele inconfundabile ale fluierului, ocarinei, cavalului, cobzei şi ritmul dinamic al tobei, taraf specific acestei subzone etnofolclorice, mascaţii dansau şerpuind în jurul focului, sărind din când în când peste acesta. Trecerea prin foc simboliza momentul purificării, al curăţirii sufletului celui decedat înainte de a păşi în lumea veşnică.

Se rosteau câteva strigături premergătoare dansului macabru, în conţinutul cărora omul era asemănat ”pomului”, simbol al vieţii. Jocul în jurul “focului purificator” marca în cadrul ceremonialului de trecere momentul despărţirii de cel „plecat”.

Ritual primitiv şi arhaic

Antropologul cultural român Henri H. Stahl, care a făcut un studiu monografic în comuna Nereju, acum aproape un secol, a asistat la un astfel de ritual, practic un obicei primitiv şi arhaic, dar cu valoare de simbol.

Acesta spune că în 1927, la funeraliile unei femei, a văzut un adevărat ceremonial al priveghiului, când la lăsarea serii localnicii au venit în casa mortului, iar priveghiul a ţinut până în zori. În mijlocul curţii s-a făcut un foc mare, iar oaspeţilor li s-a oferit de către gazde rachiu şi pâine, iar apoi s-au întins la masă, la ospăţ.

“Ceea ce izbeşte îndeosebi pe omul de la oraş, deprins cu o concepţie tristă şi uneori tragică a morţii, este caracterul vesel al acestui priveghi. E un fel de petrecere foarte plăcută şi veselă acest priveghi al mortului, la care se cântă şi se joacă, închegându-se un fel de teatru ritual", scrie Stahl.

Bocetul intra şi el în acest ritual, dar în unele comunităţi era realizat numai  în interiorul cimitirului. Un austriac care a vizitat sate din vechiul judeţ Putna descria cu uimire o scenă pe care a văzut-o într-un cimitir din comuna Mera, la Vulcăneasa.

Din plâns în râs

“El a văzut o femeie tânără, văduvă în cimitir care bocea şi se tânguia şi care împrăştia bucate pe mormânt, pentru cel mort. După ce văduva a părăsit mormântul, şi, întâlnindu-se cu o altă femeie, a început să râdă tare, fără jenă”, potrivit vizitatorului.

În concepţia ţăranilor mortul  era răutăcios, iar sarcina nenorocirii care l-a izbit o putea descărca bucuros asupra  celor dragi, fraţi, rude, pentru a-i chema repede în lumea de dincolo.

“Era obiceiul ca ruda rămasă în viaţă, pentru a nu fi chemat de mort, mergea la mormânt cu tot alaiul funebru şi lua cu el o pereche de lanţuri. Înainte de a se aşeza capacul sicriului, cel rămas în viaţă îşi băga un picior într-un inel al lanţului, iar cu celălalt inel încopcia piciorul mortului. Un altul dintre cei de faţă îi desfăcea fiarele, rupând astfel,  în modul acesta magic şi simbolic, legătura care îi unea pe cei doi. Din momentul acela cel ce i-a desfăcut din fiare se făcea frate de cruce cu persoana rămasă în viaţă”, mai precizează Lămâiţa Şeban.