Barbu Ştefănescu Delavrancea a construit un drum care a ţinut 100 de ani. Unde se află lucrarea edilitară de neconceput în România contemporană

Deşi a avut un mandat scurt de ministru al Lucrărilor Publice, la începutul secolului trecut, marele literat este şi astăzi pomenit pentru lucrările de calitate pe care le făcea.

În conştiinţa publică din România, Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut ca unul dintre clasicii literaturii române, mai ales prin lucrările „Apus de Soare“ sau „Hagi Tudose“. Delavrancea a fost, pe lângă un mare literat şi un orator de excepţie, jurist şi om politic, fiind şi primar al Capitalei, şi ministru în două rânduri: odată al Lucrărilor Publice şi apoi al Industriei şi Comerţului.

Deşi s-a născut în mahalaua Bucureştilor, la 1858, el şi-a luat numele Delavrancea în semn de apreciere pentru strămoşii săi, tatăl său, Ştefan Tudorică Albu, fiind descendent dintr-o familie de ciobani vrânceni. De altfel, acest mare român nu i-a uitat pe oamenii din Vrancea atunci când a fost ministru al Lucrărilor Publice, răspunzând pozitiv unui memoriu al mocanilor care în 1911 deplângeau starea dezastruoasă a şoselei care pleca de la Focşani şi făcea legătura, prin munţi, cu Transilvania, practic actualul DN2 D de azi, Focşani-Ojdula-Covasna.

“Ca un omagiu pentru ţinutul al cărui nume îl adoptase, Delavrancea a răspuns prompt şi a dispus construirea şoselei. Lucrările de construcţie a drumului au fost efectuate doar până la Valea Sării, mandatul de ministru al scriitorului încetând în 1912, spre părerea de rău a mocanilor, care mult timp l-au pomenit pe acesta ca un mare binefăcător al lor. Tronsonul până la Valea Sării, aşa cum a rezultat în urma lucrărilor de la acea vreme, s-a remarcat prin soliditate, prin tehnica de drumuire, podeţele de piatră, ziduri de întărire a coastelor, rigole pavate. Drumul astfel aranjat a ţinut, în ciuda războaielor şi a zonei extrem de sensibile pe care o traversa, peste 100 de ani, cu micile retuşuri datorate trecerii timpului”, ne spune istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale-Filiala Vrancea.

Drumul care traversează Carpaţii

Pe de altă parte, Delavrancea dorea realizarea acestui drum şi pentru că traversa Carpaţii, spre Ardeal, el fiind un mare susţinător al Marii Uniri de la 1918, pe care din păcate nu a mai apucat-o, murind doar cu câteva luni înainte de măreţul eveniment.

Într-unul din discursurile de la Academia Română, al cărui membru a fost, Delavrancea a rostit memorabilele cuvinte pe această temă: “Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină. Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre, şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri. Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea. /…/ Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Drumul cunoscut drept “Şoseaua Vrancei” sau 2D Focsani-Vidra-Ojdula (spre Braşov) este artera principală care leagă Ţara Vrancei de exteriorul Munţilor Carpaţi. Mai era cunoscut drept „drumul morilor”, iar prima menţiune despre el se află într-un act ardelenesc din 2 iulie 1431, scris latineşte, prin care Ladislau Apor anunţa pe judele braşovean Luca Kiss că a primit ştiri despre mişcările oastei moldovene prin nişte informatori ai săi care au venit pe drumul Vrancii. Menţiuni despre acest drum mai apar şi în 5 iunie 1751, cu ocazia unei vânzări.

„Acest drum mai avea în trecut şi o altă denumire, “drumul luminilor”, care exprimă mijlocul pe care îl întrebuinţau  locuitorii de demult spre a transmite grabnic, la distanţe mari, anumite ştiri”, spune monografistul Petre Abeaboeru.

Începând cu anul 2007, pe drumul în cauză s-a început o lucrare de mare amploare, de modernizare, finalizată la sfârşitul anului trecut. Iar constructorul a confirmat că lucrarea lui Delavrancea din urmă cu mai bine de un secol a fost făcută temeinic, intervenţiile pe segmentul în cauză fiind minime.

Legăturile lui Delavrancea cu Vrancea

Potrivit istoricilor, scriitorul nu şi a adăugat prenumele de Delavrancea dintr-o simplă fantezie.

“Pe la 1801, când Vrancea a căzut în clăcăşie, cotropită de Rosetti Roznovanu, mai mulţi mocani, neacceptând aceasta decădere, au plecat în bejanie cu familiile şi turmele lor şi colindând apoi din păşune în păşune, au ajuns peste câţiva ani la marginea Bucureştilor. Feciorul unuia dintre aceşti bejenari, Ştefan Tudorică de pe Valea Nărujei, s-a stabilit în bariera Vergului, onde şi-a vândut oile şi s-a făcut orzar. Unul dintre băieţii lui, dat la şcoală, a fost trecut în catalog cu numele Ştefănescu Barbu. Dacă la această origine se adaugă faptul că Delavrancea s-a căsătorit cu fiica lui Al. Lupaşcu, ginerele lui Ştefan Dăscălescu, proprietarul moşiei Cîmpuri de lângă Soveja, se înţelege uşor legătura trainică a acestui scriitor cu Vrancea”, scrie Vasile Ţiroiu, în Ghidul său despre Vrancea.

Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost bun prieten cu scriitorul Alexandru Vlahuţă, pe care îl vizita foarte des în judeţul Vrancea, la conacul său din Dragosloveni.