Actualul submarin Delfinul rugineşte la cheu, dar predecesorul său a scris o pagină eroică în cel de-al Doilea Război Mondial, salvând Constanţa de la distrugere. Din primul echipaj a făcut parte şi medicul Ion Agiu: „Adevărul“ vă spune povestea lui.

România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial cu un singur submarin, Delfinul, şi cu patru distrugătoare: Mărăşti, Mărăşeşti, Regina Maria şi Regele Ferdinand. Submarinul a fost construit între anii 1927-1931, la şantierele navale Quarnaro din Fiume, din Italia. Era cea de-a treia comandă de submarin pe care o făcea Marina Română, primele două rămânând nefinalizate. Submarinul, construit odată cu nava bază Constanţa, a fost lansat la apă la 5 mai 1936, sub comanda căpitanului Constantin Costăchescu.

Submarinul Delfinul a jucat un rol hotărâtor în război. În iunie 1941, submarinul a avut misiunea de supraveghere a Constanţei de pe mare, dar a participat şi din plin la cea de-a doua conflagraţie mondială. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a efectuat nouă misiuni în Marea Neagră împotriva Uniunii Sovietice, sub comanda căpitanilor Constantin Costăchescu şi Corneliu Lungu. A ajutat la  scufundarea distrugătorului Moskva şi a torpilat în largul Crimeei o navă de transport militar. Deşi a suferit nenumărate atacuri din partea flotei şi aviaţiei sovietice, a reuşit să scape fără pierderi de vieţi omeneşti. 

În decembrie 1942 Delfinul avea nevoie urgentă de reparaţii şi a fost dus la Şantierul din Galaţi. Acolo începuse construcţia submarinelor Rechinul şi Marsuinul, care la început s-au numit S1 şi S2. În 1944, Delfinul a fost confiscat de Marina URSS, aceeaşi soartă având-o toate navele, şi restituit în 1945. În 1959, a fost clasat definitiv, motoarele sale fiind păstrate şi aduse mai târziu la Muzeul Marinei din Constanţa şi la Muzeul Tehnic din Bucureşti. 

Poreclă transformată în nume

Din primul echipaj al submarinului a făcut parte şi Ion Agiu (Hadjiu Ivan Nicolaevici, după paşaportul sovietic), după ce a trecut, alături de ceilalţi colegi, prin teste drastice. Povestea vieţii fostului medic marinar de pe Delfinul ne-a spus-o nepotul lui, Ştefan Hadjiu, stabilit la Bruxelles, Belgia. 

„Bunelu“, aşa cum îi spune el bunicului său, s-a născut în localitatea Barta din judeţul Ismail (în prezent pe teritoriul Ucrainei. A făcut parte din regiunea istorică Bugeac). Tatăl său făcuse parte din garda ţarului Nicolae, primise distincţia de vitejie „Crucea lui Gheorghe“ şi astfel i-a dat copilului cea mai aleasă educaţie. Ion Agiu şi-a început studiile la Iaşi, învăţând în paralel medicina şi marinăria. Poartă numele care iniţial a fost o poreclă, „hagiu“ (n.r. – creştin sau musulman care a fost în hagialâc, adică într-un pelerinaj la locurile sfinte), titlu acordat de turci unui străbunic de-al său care a mers pe jos până la Ierusalim. „Nu mulţi se întorceau de la pelerinaj, fiind mâncaţi pe drum de lupi sau murind din alte cauze. Dar străbunicul nostru a supravieţuit şi, pe lângă acest titlu, mai beneficia şi de anumite înlesniri, cum ar fi taxele mai mici“, îşi începe povestea Ştefan Hadjiu. 

Când plecau în misiune îşi luau adio

De ce tânărul Ion Agiu a ales marinăria? „Bunelu s-a născut pe malul lacului Ialpug, o apă care ţinea cât vezi cu ochii. Trecea apa aia de trei ori înot fără să obosească. Cred că acest lucru l-a făcut să vrea să plece pe mare“, spune nepotul său. 

Aşa a ajuns tânărul marinar pe nava-bază Constanţa, care deservea submarinul, şi apoi pe Delfinul. Bătrânul povestea foarte rar despre acea perioadă, dâteodată îşi lua nepotul pe genunchi şi ţesea din amintiri o poveste. Când a crescut, copilul de altădată a vrut să ştie mai multe, i-a căutat pe supravieţuitorii războiului şi a cerut istoricilor date despre bunic. Amintirile lor l-au transformat pe bunic într-un erou. 

„Spunea bunelul că submarinul era un coşciug de fier, că orice misiune putea fi un drum fără întoarcere. Ştiau când pleacă, dar nu şi dacă se mai întorc. Fiecare plecare putea fi ultima şi de fiecare dată marinarii îşi luau adio de la cei dragi. Într-o misiune a fost dat dispărut el şi restul echipajului, pentru ca să apară la poartă într-o bună zi fără de veste. Soţia lui a înlemnit când l-a văzut viu şi nevătămat“, continuă Ştefan Hadjiu povestirea. 

O altă amintire pe care bătrânul i-a spus-o nepotului miroase încă a praf de puşcă: „L-am întrebat odată: «Bunelule, tu ai împuşcat vreodată pe cineva?» şi el mi-a spus atunci că, într-o luptă navală din `42 sau `43, bunicul a fost cel care a deschis focul, trăgând cu tunul submarin cinci salve“.

Se fereau de lumina lunii

Ion Agiu a avut o viaţă grea pe submarin. Totul era îmbibat în apă şi în mucegai: de la haine, la paturile în care dormeau. Dacă oricărui marinar de pe oricare altă navă îi plăcea noaptea să iasă pe punte şi să privească ore întregi la cerul înstelat, cei de pe submarin se fereau de lună şi de lumina ei. „Nu puteau să iasă la suprafaţă când era lumina lunii, pentru că puteau fi descoperiţi de inamic şi de aceea preferau când era înnorat sau ceaţă“, spune nepotul lui Agiu.

În amintirile de război apare şi imaginea comandantului de submarin, cel care era un fel de Dumnezeu: putea să împuşte pe loc pe oricine nu i s-ar fi supus, dar totodată era ca şi un tată pentru restul echipajului. „Am auzit că, pentru a se feri de inamic, căpitanul reuşea să se ascundă cu submarinul printre stânci, după ce executa mai multe manevre foarte periculoase şi stătea acolo până trecea primejdia“, mai spune Ştefan.
 

Hipnoză în adâncuri

O altă poveste de pe submarin are ceva din magia neagră. „Un marinar pe care nu-l putea uita, un german, practica magia neagră. El era folosit în momentele când submarinul era avariat fiind la adâncime. Căpitanul avea nevoie să ştie unde era avariată nava, însă, la adâncimea de 150 - 200 de metri, scafandrii nu puteau ieşi din cauza presiunii. Atunci acest marinar hipnotiza inginerul de bord, care era adormit. Bunelul stătea alături, măsurându-i mereu pulsul inginerului, care dormea şi sufla foarte greu. Era riscul ca acest marinar să nu se mai trezească, aşa puternică era hipnoza acestui vrăjitor german. Căpitanul stătea alături şi-l interoga, scriind într-un carnet răspunsurile inginerului. Hipnotizat, el cobora în compartimentele inaccesibile şi spunea ce vede“, spune nepotul lui Ion Agiu. 

Primiţi ca staruri de cinema

Dar viaţa pe submarin avea şi părţi frumoase: „Bunicului îi plăceau gemurile şi povestea că aici putea să mănânce cât dorea. Dimineaţa primeau felii de pâine unse cu mult unt, peste care punea magiunuri germane şi italiene. Erau foarte bine hrăniţi, altfel nu ar fi rezistat“. 

Când intrau în port, nimeni nu era ca ei. Lumea îi aştepta pe cheul din port ca pe nişte staruri de cinema. „Erau îmbrăcaţi în haine albe, militare. Când mergeau în baruri şi mai aveau loc conflicte din cauza unor fete frumoase, nimeni nu avea curajul să se pună cu ei şi să-i ia la bătaie, întrucât ştiau că sunt foarte bine pregătiţi şi nu le vor face faţă, chiar dacă sunt superiori din punct de vedere numeric“, adaugă nepotul.

Toţi marinarii aveau câte un tatuaj. Bunicul lui Hadgiu avea desenat pe mâna dreaptă un copac, la rădăcina căruia era o ancoră. Pe acest copac se urca un şarpe. În vârful copacului era un cuib, iar în cuib erau desenaţi trei pui de pasăre, care ţipau disperaţi şi şarpele stătea deasupra lor cu gura căscată: „Şarpele de pe tatuaj însemna că bunelul era medic, ancora la rădăcina copacului arăta ca era marinar, iar puii speriaţi şi şarpele însemnau că ei îndeplinesc ordinele fără milă şi fără sentimente“.

„Operaţiunea 60.000“

După ce submarinul Delfinul a intrat în reparaţii capitale la şantierul din Galaţi, Ion Agiu s-a transferat pe cargoul Alba Iulia, care a participat la „operaţiunea 60.000“ – retragerea trupelor romano-germane din Crimeea. La data de 18 aprilie 1944, nava „Alba Iulia“ se îndrepta spre Constanţa având la bord 6.000 de militari români şi nemţi evacuaţi din Crimeea, precum şi prizonieri ruşi. Se afla în marş de la Sevastopol spre Constanţa, împreună cu alte nave româneşti. 

La aproximativ 120 de mile marine de coasta românească, piloţii ruşi au deschis în valuri focul asupra vasului de pasageri. Rezultatul a fost dezastruos. Tancurile de combustibil şi câteva magazii au fost avariate de torpilele lansate de ruşi, iar apa a pătruns în cale. Panica a cuprins de îndată militarii, care, abia scăpaţi din infernul de pe frontul din Crimeea, se vedeau atacaţi din nou, între cer şi apă, fără posibilitatea de scăpare. Unii dintre ei s-au aruncat în mare, în încercarea de a scăpa de pe nava bombardată. Alţii au început să se bată pe o barcă de salvare pregătită să fie lăsată la apă pentru verificarea spărturilor din corpul navei. S-a aruncat în mare şi Ion Agiu. A înotat prin marea care ardea şi printre cadavre până a ajuns la şalupa de salvare, care se afla la o distanţă de 11 mile marine de nava care lua apă. 

Pastorul din sudul Moldovei

Ion Agiu a supravieţuit războiului, dar a încheiat cu cariera militară. După armistiţiul de la 23 August 1944, când ruşii au intrat în ţară, câţiva marinari au reuşit să se ascundă şi să nu fie luaţi prizonieri de armata rusească. Ion Agiu a stat atunci în casa unor români evrei. „Când a plecat de la ei, acei oameni buni i-au dat bunelului îmbrăcăminte şi o Biblie. I-au zis: «Regele a trădat, dar este un rege în ceruri căruia tu trebuie să îi fii devotat»“, povesteşte Stefan Hadjiu. Această Biblie avea să îi schimbe destinul fostului marinar. 

Nu a mai putut să trăiască împreună cu familia în Barta şi atunci şi-a luat nevasta şi pe cei trei copii şi s-au refugiat în localitatea Vadul lui Isac din Cahul, până şi-a construit propria casă, aducându-şi lemn cu căruţa tocmai din Barta. Aici au luat totul de zero şi au început o viaţă nouă. A venit marea foamete, iar Ion Agiu s-a transformat atunci într-un om de încredere în ochii comuniştilor. „Pâinea şi făina erau ţinute sub lacăt şi ele se dădeau doar femeilor şi copiilor. Bunelu a primit cheia de la comunişti ştiind că este un om bun, dar şi foarte bine antrenat pentru a nu fi bătut şi a-i fi furată cheia. Când trecea el prin sat cu căruţa şi împărţea pâine nimeni nu avea curajul să fure din pâine“, adaugă nepotul. 

Brici din os de caşalot

Tot aici, la Vadul lui Isac, bunicul său a ridicat cea mai mare biserică protestantă din sudul Moldovei. Într-o zi, spune Ştefan Hadjiu, bunicul lui şi-a strâns toţi prietenii. A cerut de la ei o ţigară, a fumat-o şi a trântit mucul în perete zicând: „Asta a fost ultima!“. Apoi, a cerut un pahar cu vin. La băut, apoi a trântit paharul în pământ şi a spus: „Acesta a fost ultimul“. După care le-a propovăduit din Biblie şi, cum cu timpul tot mai mulţi se adunau la mişcarea lor religioasă, a decis că este timpul să întemeieze prima biserică protestantă din sudul Moldovei. A fost păstorul acestei biserici până la bătrâneţe.

Toată viaţa a dus dorul mării. Până să moară, s-a bărbierit cu un brici cu coada dintr-un os de caşalot, primit în dar de comandantul submarinului, Constantin Costăchescu. „Tu eşti un marinar a adâncului, aşa cum caşalotul trăieşte la cea mai mare adâncime“, i-a zis atunci comandantul. A murit în 1999, la vârsta de 86 de ani. 

Actualul Delfin rugineşte pe mal

Actualul submarin Delfinul, botezat la fel în cinstea predecesorului său, a fost construit în URSS şi predat României în anul 1985. A costat 40 milioane de dolari şi a fost adus în ţară în secret, fiind recepţionat fără ceremoniile caracteristice festivismului comunist. Delfinul este printre cele mai moderne submarine din Marea Neagră. Clasa Kilo, din care face parte Delfinul, este una dintre cele mai apreciate în lumea militară. 

Din 1996, Delfinul stă la cheu, deoarece acumulatorii motorului sunt epuizaţi, iar înlocuirea lor costă o avere. Toţi miniştii Apărării au promis că vor găsi fonduri pentru modernizarea lui, dar submarinul îmbătrâneşte, în continuare, în Portul Constanţa. Delfinul are echipaj complet, de la comandant, la ultimul marinar, care se ocupă doar de întreţinerea navei. 

Vă mai recomandăm:

Basarabia şi Transilvania, „lebedele“ Mării Negre. Cum a fost salvat pasagerul Transilvania din mâna ruşilor printr-un joc diplomatic

Suferinţele unui ofiţer român în lagărul sovietic Oranki. „Şocul a fost când am văzut căruţe trase de români înhămaţi. Nu a fost o zi în care să nu-mi fie foame“

Aventurile unui ofiţer român: a fugit peste graniţe, de frica ruşilor, şi a lucrat la lansarea primelor filme din seria James Bond

Distrugătoarele României, aşii Marinei care au ajuns la fier vechi din cauza ruşilor. Navele erau mai bine echipate şi mai rapide decât cele pe care le avem azi