Localitatea din Delta Dunării supranumită „Veneţia României“. „Din cauza credinţelor lor, lipovenii sunt destrăbălaţi, roşi de beţie şi incest“
0
Vâlcovul era unul dintre cele mai pitoreşti ţinuturi din Delta Dunării. Străbătut de-a lungul şi de-a latul de canale, lipovenii ajungeau cu lotcile chiar în dreptul caselor lor.
Oraşul Vâlcov, de pe malul Dunării, aparţine în prezent Ucrainei. Ţinutul a făcut parte din România, din judeţul Ismail, între anii 1918-1940 şi 1941-1944.
Portul Vâlcov, aflăm dintr-un raport statistic de mişcarea porturilor României şi efectivul vaselor marinei comerciale pe anul 1931, se găseşte la o distanţă de 18 kilometri departe de mare. Acest port, renumit prin produsele sale pescăreşti, este izolat de restul ţării.
„Vâlcovul este străbătut în lungime şi în lăţime de canale interioare. Pescarii vin cu vasele până în dreptul casei lor. Acest lucru dă un aspect pitoresc, iar de jur-împrejur, Vâlcovul este limitat de dune mari de nisip.
În oraş există primărie, comisariat de poliţie şi oficiu telefonic-telegrafic-poştal, iar în port, căpitănie, pluton de grăniceri, vamă.
Pentru vasele de curse de mărfuri şi pasageri există agenţia N.F.R. a statului şi S.R.D. particulară“, aflăm din monografia porturilor.
Despre acest ţinut ne povesteşte şi dr. R.I. Călinescu în „Cartea Dunărea, călăuza turistică“, apărută în anul 1935. „Vâlcovul este un târguşor ciudat, clădit în parte pe un grind de nisip, în parte pe apă, străbătut la marginea de răsărit de un mare canal principal – Belgaroschi, şi tăiat în toate părţile de canale mai mici, pe care alunecă încet, pe sub podeţe de lemn înălţate pe stâlpi, bărci pescăreşti pline cu peşte, conduce de oameni bărboşi, îmbrăcaţi în cămăşi roşii, vărgate cu negru, care merg pe aceste canale interioare până la casele lor. Pentru acest motiv Vâlcovul a fost numit Veneţia României, pentru că pe aceste canale circulă bărcile cum ar circula gondolele pe canalele Veneţiei sau nişte trăsuri pe străzile unui oraş obişnuit“, aşa îl descrie dr. R.I. Călinescu.
Lipovenii care nu admit preoţia şi cele şapte taine ale bisericii
Însă cea mai interesantă descriere este cea a locuitorii Vâlcovului, Iată ce spune despre ei dr. R.I. Călinescu. „Locuitorii Vâlcovului sunt lipoveni, care trăiesc de altfel în toată Basarabia şi Dobrogea.
Ei nu sunt altceva decât decât ruşi sau muscali care au venit prin părţile noastre din cauza persecuţiilor religioase ale guvernelor ruseşti de odinioară, ca şi de frica milităriei şi a robiei.
Lipovenii sunt de două categorii: popovţii (cu popă) şi bezpopovţii (fără popă). Popovţii sunt lipovenii care nu admit preoţia şi cele şapte taine ale bisericii ortodoxe păstrând numai taina botezului care poate fi însă pacticată la ei şi de mireni, bărbaţi sau femei. Ei nu recunosc căsătoria religioasă, impunându-şi o viaţă celibatară, trăind însă împreună, bărbaţi şi femei.
Mai sunt şi alte secte care nu admit Biblia, beau lapte în timp de post, nu cred în sfinţi şi icoane, resping serviciul religios, semnul crucii, îngenuncherea şi chiar lăcaşul bisericesc“.
Turistul anului 1935 spunea că, din cauza credinţelor lor lipovenii sunt oameni destrăbălaţi, fiind roşi de beţie şi incest. „Mai ales incestul roade crunt temelia familiei şi e neîncetat cauza unor drame sângeroase. El este viţiul care dă naştere la numeroase obiceiuri destrăbălate. De pildă, lipovenii au obiceiul străvechiu de a-şi căsători băieţii la o vârstă fragedă, îcepând de la 13 ani, cu scopul de a aduce în casă o gospodină mai mult. Părintele familiei este stăpânul absolut al copiilor săi, ba chiar îşi permite să trăiască cu nurorile sale, păcat ce adesea se termină cu ceartă şi bătaie între tată şi fiu şi chiar cu uciderea tatălui“.
Castrarea, metoda aleasă pentru a nu cădea în păcatul incestului
Cărţile bisericeşti şi tradiţia încercau să-i scape pe oamenii locului de aceste păcate. Astfel, contra beţiei îi sfătuia să bea cât mai mult ceai, motiv temeinic pentru care ceainăriile de la Vâlcov şi din toată delta erau pline de lipoveni.
De asemenea, lipovenii erau sfătuiţi să se castreze pentru a nu mai cădea în păcatul incestului. „Printre ei există o sectă de asemenea eretici scopiţi, care se numesc castraţi sau scapeţi, şi care pun astfel capăt pentru totdeauna desfrâului sexual. Scapeţii se recunosc prin aceea că sunt înalţi, graşi, spâni şi au un glas piţigâiat“.
Pe scopiţi îi găsim şi în satul 2 Mai, unde au fost aduşi de Mihail Kogălniceanu pentru a coloniza zona din sudul Dobrogei.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
