Generalul Aurel Aldea, acuzat de insurecţie armată: „Între cămaşa verde şi steagul roşu şi cel românesc am preferat tricolorul“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Generalul Aurel Aldea, demnitarul arestat în 1946 sub acuzaţia de complotare pentru distrugerea statului român, a spus în faţa instanţei: „Între cămaşa verde şi steagul roşu şi cel românesc am preferat tricolorul”.

Fostul demnitar român Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946 şi învinuit de „complotare întru distrugerea unităţii statului român” întrucât începând cu vara anului 1945 „a luat iniţiativa polarizării organizaţiunilor subversive şi, constituind o conducere centrală sub şefia sa, a împărţit ţara în zone de acţiune, organizând la teren lovitura de stat în legătură cu partizanii săi, tinzând a distruge unitatea statului prin învrăjbirea naţionalităţilor conlocuitoare, prin instigarea unora contra altora, prin intriga între diferitele personalităţi politice şi prin crearea unui climat defavorabil intereselor naţionale, intensificând mijloacele de acţiune tocmai în perioada când la Paris se negocia soarta statului român“, scriu Alexandru Duţu şi Florica Dobre în volumul „Drama generalilor români, 1944-1964“, carte apărută la Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

„Domnule preşedinte - se adresa, la 18 noiembrie 1946, generalul Aurel Aldea, fostul ministru de Interne în guvernul constituit după trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944 preşedintelui Curţii Militare de Casare şi Justiţie, înaintea pronunţării sentinţei, am toată încrederea unui complet de judecată format din camarazi şi vă încredinţez cinstea şi numele meu. Mai fac o ultimă mărturisire, că nu am nici un fel de vină, că între cămaşa verde şi steagul roşu şi cel românesc am preferat tricolorul şi consecvent cu ceea ce afirm, daţi-mi voie să afirm că-mi iubesc ţara, neamul şi doresc să înflorească şi să capete aureola la care are dreptul în viitor”.

Pregătirea declanşării unui război civil 

Generalul mai era acuzat de răzvrătire, de insurecţie armată, de procurare de documente publice interesând ordinea în stat, de complicitate la păstrarea de armament, muniţiuni şi explozivi fără autorizaţie, prin faptul că, în calitate de conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, a organizat şi determinat constituirea de trupe înarmate, de echipe de partizani, pe care le-a înarmat şi pregătit în vederea declanşării războiului civil într-un moment ce urma să fie decis de conducerea centrală.

Istoricul Alesandru Duţu precizează că, declanşată în toamna anului 1944, Mişcarea Naţională de Rezistenţă reprezenta o formă de împotrivire faţă de noile realităţi sociale, politice, militare şi naţionale din România. Iniţial, grupurile şi organizaţiile constituite, au acţionat independent, mai importante fiind: organizaţia ,,Haiducii lui Avram Iancu”, înfiinţată la 1 decembrie 1944 de către Gavrilă Olteanu, Nicolae Paliacu şi Dumitru Şteanţă (la 1 iunie 1945 acesta a format ,,Divizia Sumanelor Negre” - ca structură de luptă); ,,Grupul Înarmat Sinaia”, înfiinţat în toamna anului 1944 de căpitanul (r.) Dumitru Popa; ,,Graiul Sângelui”, înfiinţat la începutul anului 1945 de Ion Vulcănescu.

Rezistenţa după 1945

În toamna anului 1945, în contextul apariţiei conflictului dintre regele Mihai I şi guvernul condus de dr. Petru Groza, generalul (r.) Aurel Aldea a luat iniţiativa constituirii unui Comandament Central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă în vederea coordonării activităţii organizaţiilor menţionate.

Considerate de către autorităţi ca ,,organizaţii subversive cu o multiplă şi variată activitate criminală”, având ca scop ,,zdruncinarea unităţii statului, pregătirea războiului civil şi insurecţiei armate, sabotarea mobilizării şi îngreunarea operaţiilor militare în eventualitatea unui conflict armat, sperat de ei”, aceste organizaţii au fost continuu urmărite, iar conducătorii, şi colaboratorii lor apropiaţi, arestaţi în 1946, judecaţi şi condamnaţi.

Analizând acuzaţiile aduse generalului Aurel Aldea, în procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă, desfăşurat între 11 şi 18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare şi Justiţie l-a declarat vinovat şi l-a condamnat în 1946 la „muncă silnică pe viaţă pentru crima de complotare întru distrugerea unităţii statului”, la „3 ani închisoare corecţională şi 200 000 lei amendă corecţională pentru faptul de procurare de documente publice interesând ordinea în stat”, la „10 ani detenţie riguroasă, 5 ani degradare civică şi 50 000 lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire”, urmând să execute pedeapsa cea mai grea cu comutarea detenţiei preventive de la 27 mai 1946. Alături de el au mai fost judecaţi alţi 90 de militari şi civili, majoritatea condamnaţi la ani mulţi de închisoare, între care generalul de corp de armată în rezervă Nicolae Rădescu (condamnat în contumacie la 2 ani închisoare corecţională), generalul de brigadă Constantin Eftimiu, amiralul Horia Măcellariu, locotenent-colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Şteanţă, Nicolae Moldoveanu.

„Nu râvnesc, printr-o sentinţă pe care n-o merit, să fiu ridicat la rangul de martir al neamului“

Înainte de a afla conţinutul deciziei de condamnare, dându-i-se ultimul cuvânt, el declara completului de judecată: ,,Nu am nimic de învăţat ca patriotism din partea nimănui. Mulţi, fără să merite, au lăsat să acrediteze zvonul că au contribuit la ridicarea ţării. Eu, modest am fost o viaţă întreagă şi dacă aş fi trăit în altă ţară aş fi fost pus la adăpost, dar în Ţara Românească pentru că nu te integrezi în noul regim, care n-a prins rădăcini în ţară, locul ce mi se rezervă este închisoarea. Am regretat aseară, când am auzit invectivele pe care nu le merit, cu atât mai mult din partea domnului procuror general pe care-l cunosc de ani de zile. O viaţă întreagă am trăit modest. N-am umblat după reclamă şi n-am fost ambiţios, cum am fost descris în rechizitoriu, că aveam ambiţia de a avea alt titlu în stat, când eu n-am căutat decât să-mi servesc ţara şi neamul, cum nici astăzi nu râvnesc, printr-o sentinţă condamnatoare, pe care n-o merit, să fiu ridicat la rangul de martir al neamului. Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de astăzi, care trebuie să mă reabiliteze, care vor şti în ce a constat procesul, vina mea şi locul care mi se cuvine în faţa memoriei celor ce vor veni”.

Subordonarea faţă de sovietici

Armistiţiul încheiat la la 12 septembrie 1944 la Moscova între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii si Regatul Unit al Marii Britanii), pe de o parte a scurtat războiul cu câteva luni, salvând de la moarte sute de mii de soldaţi, însă, pe de altă parte, a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, situaţie care a durat până în anul 1958, timp în care sovieticii au asigurat instaurarea comunismului.

La data de 23 August 1944 regele Mihai a citit la postul public de radio Proclamaţia către ţară prin care anunţa ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată a războiului cu Naţiunile Unite. Iniţial, Aliaţilor nu le venea să creadă că România nu stătuse la masa tratativelor cu sovieticii, nu încheiase un armistiţiu, ci, pur şi simplu, intrase într-o aventură printr-o lovitură de palat. 

Armistiţiul a fost semnat mult mai târziu, respectiv la data de 12 septembrie. Dr. Florin C. Stan spune că majoritatea celor 20 de puncte ale armistiţiului impuneau statului român subordonarea faţă de sovietici. „Nu lipsită de semnificaţie a fost şi semnarea Armistiţiului numai de către români şi sovietici, anglo-americanii acceptând reprezentarea prin delegaţii sovietici. În filigran, mesajul era evident: Moscova avea drum liber spre impunerea propriilor interese politice asupra Bucureştiului“, precizează istoricul.

Singurul punct pozitiv era cel de-al 19-lea, care prevedea că Arbitrajul de la Viena (Dictatul impus de către liderii Germaniei şi Italiei) din 1940, prin care o parte însemnată a Transilvaniei revenise Ungariei, este ,,nul şi neavenit”, acest teritoriu urmând să fie restituit României.

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite