FOTO VIDEO Ultimele cuvinte ale lui Nichita: „Respir, respir“. Ar fi împlinit 80 ani. Poetul mai avea un nume: Hristea
0
Mama poetului era fiică de general rus, care s-a refugiat cu familia la Constanţa, apoi la Ploieşti, unde avea să-l cunoască pe viitorul ei soţ.
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, era ţăran din Prahova, fiul ţesătorului Hristea Stănescu venit la oraş, în Ploieşti. Mama poetului, Tatiana Cereaciuchin, era fiica generalului rus Nikita Cereaciuchin, fizician.
După Revoluţia din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază cu soţia şi cele două fiice în România. Ei stau iniţial în Constanţa, dar pleacă la Ploieşti, unde se stabilesc. Aici s-au întâlnit Nicolae şi Tatiana, părinţii poetului, care îşi vor boteza copilul cu numele bunicilor: Nichita şi Hristea.
Peste ani, când cunoscuse gloria, poetul avea să revină la Constanţa. Cum a decurs o întâlnire cu liceenii de aici, a relatat criticul Alex Ştefănescu, care face o dezvăluire frapantă despre ce i-a mărturisit Nichita: „Nu pot să le captez atenţia, sunt aiuriţi, au în minte numai femei goale, se masturbează... Uite, se simte şi aici, în sală, mirosul de spermă... “
Viaţa lui Nichita
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933 la Ploieşti. Mai are o soră Mariana. A urmat Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din urbea natală, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Capitală.
A debutat cu poezie, în martie 1957, în revistele Tribuna din Cluj şi Gazeta literară. Trei ani mai târziu debutează editorial cu volumul „Sensul iubirii“ la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Ulterior a publicat peste 20 volume de versuri, eseuri, proză scurtă.
Se va căsători de 3 ori, la intervale regulate de timp. În 1952 se însoară cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al său, dar se despart după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta Doina Ciurea, fostă iubită a altui mare poet, Nicolae Labiş. În 1964 o cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, cu care trăieşte o pasională iubire.
În 1982, Nichita se însoară cu Todoriţa (Dora) Tărâţă, studentă la Litere de o frumuseţe tulburătoare, campioană universitară la badmington, care avea jumătate din vârsta lui şi care avea să-i rămână alături până la sfârşit. Lui Nichita îi plăcea să fie îndrăgostit şi iubea ingénua cu păr lung şi întunecat.
Nichista Stănescu a fost recompensat de 4 ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (1964, 1969, 1972 şi 1975) şi o dată cu Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române (1978). În 1975 a primit prestigiosul Premiu Herder acordat la Viena de către Fundaţia germană Alfred Töpfer, iar în anul de dinaintea morţii, Premiul Cununa de aur a Festivalului Internaţional de poezie de la Struga.
La cutremurul de la 4 martie 1977, poetul încearcă în zadar să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului. În acelaşi an, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel. Uniunea Scriitorilor din România îl încondeiază însă, considerându-l nepotrivit pentru nominalizarea la asemenea distincţie.
În luna august a anului 1981 are prima criză hepatică provocată de consumul excesiv de alcool. După o scurtă internare la spital, Nichita revine printre prieteni şi se arată optimist şi puternic, ascunzând durerea şi semnele bolii.
La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 ani de viaţă, poetul primeşte cinstea unei sărbători naţionale. În decembrie se internează de urgenţă la Fundeni, dar organismul cedează la 13 decembrie 1983. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost adresate amical doctorului: „Respir, respir“.
Poezia lui Nichita Stănescu respiră încă şi azi, inclusiv la Biblioteca Judeţeană I.N. Roman din Constanţa, care organizează în săptămâna 25 – 31 martie o expoziţie aniversară.
Joi, 28 martie, la ora 16, în holul bibliotecii va avea loc spectacolul de muzică folk şi poezie dedicat lui Nichita Stănescu. „Eu, Nichita..., acest simun care plânge“ este realizat de Studioul de Spectacole Speciale Sonar şi susţinut de Maria Tâlvan, Mariana Butnaru şi Gheorghe Căpăţână - Eugen Doinaru, care semnează şi regia. Muzica aparţine Marianei Butnaru.
Viaţa mea se iluminează
Părul tău e mai decolorat de soare,
regină mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
că o umbră, că un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu că pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briza, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
Leoaică tânără, iubirea
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un desert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Se încarcă comentariile...
