FOTO Un sfert de veac la Amsterdam, cu ochii pe Van Gogh. Un român a stat de veghe la tablourile celebrului pictor

Un român a lucrat timp de 25 ani la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, unde a păzit lucrările legendarului pictor olandez. Plecat de la Constanţa la începutul anilor ’80, unde lucra ca ghid pe litoral, Dan Roşculeţ a avut grijă de patrimoniul muzeului până la pensie.

Lucrările din celebrul Muzeu Van Gogh din Amsterdam au fost păzite, timp de 25 ani, de un român. Dan Roşculeţ, constănţean de origine, a ajuns în Olanda la începutul anilor ’80 şi până să devină membru în echipa de securitate a muzeului, a experimentat munca de jos  la care sunt primiţi, de regulă, imigranţii.

Născut la doi paşi de mare, Dan Roşculeţ, acum în vârstă de 67 ani, şi-a dorit dintotdeauna să lucreze în industria turismului. A început să lucreze ca recepţioner pe litoral, la hoteluri din Mamaia şi Saturn, după care s-a angajat ghid la ONT  Litoral.

Aşa a întâlnit-o pe viitoara sa soţie, Martine, într-unul dintre grupurile din Olanda care vizitau litoralul romanesc. „A fost dragoste la prima vedere pentru amândoi. Eu aveam de toate aici, nu voiam să plec. Nu ştiam exact ce e cu Amsterdam, Olanda... pentru noi era greu să te gândeşti că există şi alte locuri, doar ni le închipuiam. Dar îmi plăcea de ea şi voiam să fim împreună. Aşa e viaţa, cărările sunt întortocheate“, spune Dan. Românul şi olandeza s-au căsătorit, iar după doi ani de aşteptare a paşaportului, el a primit permisiunea de a părăsi ţara.

Singurul român angajat la muzeu

Impactul a fost dur. „Am început cu munca de jos. Spălam WC-urile. În străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Am fost om de serviciu, apoi mi-am găsit de lucru la un bufet“, povesteşte Dan. După 3-4 ani de muncă în care a învăţat temeinic limba olandezilor, s-a putut înscrie la o şcoală ce pregătea agenţi de securitate. Când Muzeul Van Gogh din Amstersam a făcut angajări, românul s-a prezentat la examen.

„Trebuia să ştii legislaţia ca pe apă. Am învăţat din greu, cu dicţionarul în mână, zile şi nopţi de studiu. Nu puneau condiţii fizice deosebite, trebuia să ai calităţi sportive sau înălţimea peste 1,80 metri. Dar ţineau foarte mult la lege. Am luat examenul şi am intrat la Van Gogh. Era iulie 1989“, îşi aminteşte Dan.

Dintre cei 40-50 angajaţi ai muzeului olandez, Dan Roşculeţ era singurul român. Sute de tablouri, sute de metri pătraţi de supravegheat, în două aripi de clădire. În actualul sediu, muzeul funcţionează din 1973, iar în 1999, când arhitectul japonez KIisho Kurokawa (creatorul muzeelor nipone şi al aeroportului din Kuala Lumpur, capitala Malaeziei), a terminat aripa cea nouă, inaugurarea a fost făcută cu mare fast.

Au fost expuse atunci picturile lui Van Gogh şi cele ale lui Paul Gauguin, aduse din toată lumea, iar programul de vizitare s-a prelungit până la 9 seara, pentru că era o afluenţă de public fără precedent. Nebunie a fost şi la expoziţia din 1990 în care Amsterdamul a găzduit trei picturi de „Floarea soarelui“: una din colecţia proprie, una de la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg şi una din New York. Frumos, dar epuizant - spune românul. 

„Muzeul Van Gogh este printre cele mai vizitate muzee din Europa, iar biletele se vând doar online. Erau zile, vara, când aveam 10.000 vizitatori pe zi, iar iarna nu erau mai puţin de 5.000. Vă daţi seama? În opt ore şi jumătate, de la 9.00 dimineaţa la 17.30, îmi treceau prin faţă atâtea mii de oameni. Stăteam la poartă, stăteam la recepţie, apoi la sală, apoi în camera cu monitoarele TV. Făceam cu schimbul, să mai alternăm, să nu intrăm în rutină. Trebuia să fim atenţi non-stop, nu puteai să stai pe scaun şi să vorbeşti la walkie-talkie. După o zi din asta veneam acasă rupt, obosit mental. Cine spune că e uşor minte“, relatează românul.

Printre vizitatori i-a văzut pe Regina Beatrix a Olandei de două ori, pe actorul Leonardo di Caprio, ambasadori, consuli, artişti etc. Cele mai căutate lucrări erau „Floarea soarelui“ şi „Mâncătorul de cartofi“. În sălile lor, paza era suplimentată cu oameni şi echipamente. N-a încercat nimeni să fure vreun tablou, dar erau turişti teribilişti care voiau să testeze vigilenţa paznicilor. O dată s-a declanşat alarma pentru că o femeie dăduse cu degetul pe o pictură, să vadă dacă vopseaua este proaspătă. „Femeile erau cele emotive. Se opreau în faţa picturilor şi stăteau acolo. Plângeau“, spune Dan.

Furtul de la Kunsthal, moment de cumpănă

Când a fost furtul de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, din 16 octombrie 2012, românul era liber şi a auzit la radio ce s-a întâmplat. Nişte indivizi din Carcaliu, din Dobrogea lui natală, furaseră tablouri extrem de valoroase, estimate la 18 milioane euro. Furtul picturilor a şocat lumea, dar ce s-a întâmplat după aceea a fost şi mai greu de crezut. Mama unuia dintre hoţi, Radu Dogaru pe numele lui, a pus tablourile pe foc ca să le scape urma. Şapte tablouri din patrimoniul universal purtând semnătura lui Picasso, Matisse, Monet, Gauguin au devenit, astfel, cenuşă într-o sobă din satul haiducului Terente.

„A fost o perioadă grea atunci. S-a înăsprit sistemul de securitate peste tot, mai multe controale, mai mulţi oameni pe tură, mai multă aparatură de supraveghere. Dar nimeni nu mi-a zis ceva, vreun reproş, despre conaţionalii mei care furaseră acele tablouri. Nu m-a bănuit nimeni la locul meu de muncă, nu am fost privit altfel, nu a existat nicio schimbare de atitudine“, explică românul.

La 1 iulie 2016, Dan Roşculeţ a ieşit la pensie, după 25 ani de lucru la Muzeul Van Gogh. Acum îi lipseşte programul activ, dar îşi ocupă timpul cu neobişnuita lui pasiune: colecţionarea obiectelor de bărbierit, în special lame de ras în ambalajul original. În curând va participa la un târg de profil din Olanda şi adună neîncetat cât mai multe date de arhivă despre această ocupaţie de bărbier.

Când are nostalgia României, îşi pune să asculte discurile de vinil cu muzica de petrecere cântată de Romica Puceanu, Gică Petrescu sau Maria Tănase. Părinţii s-au dus de mult în lumea celor drepţi, casa bătrânească de pe malul mării a fost dărâmată de comunişti, iar fratele său, profesorul de franceză, n-a putut ajunge director de şcoală din cauza „dosarului pătat“ de plecarea lui Dan.

„Dacă-mi lipseşte ceva? Şi da, şi nu. Am învăţat să mă descurc. Când am timp, bani şi chef vin acasă, la Constanţa. Îmi lipsesc prietenii mei, cu unii colegi eram buni amici. Aici e o altă cultură, olandezii sunt mai reţinuţi, neutri, mai închişi, mai evazivi. Ei nu spun niciodată «Da» sau «Nu», ci «S-ar putea», mereu lasă o portiţă deschisă. Poate şi clima de aici, rece, are o influenţă asupra intelectului, Noi, românii, suntem altfel“, se gândeşte Dan. 

Pe aceeaşi temă: 

Profesoară româncă în Olanda: „Şansele cetăţenilor sunt înlesnite, nu sunt blocate de birocraţie, de corupţie evidentă“

Afacerea unui român, declarată în Olanda hobby util comunităţii şi scutită de taxe. În România, a trebuit să renunţe la firmă

Lecţia Olandei. Explicaţiile unui vot de 82%: „Educaţia civică începe din şcoală“